Cristian Geambașu Echipa și taraful de vedete

• Vindecarea de trufie se face prin terapie șoc, aplicată la oră de maximă audiență, în El Clasico, de niște adolescenți cu aparat dentar în gură

Poate un singur meci să conțină întreaga istorie și filozofie a fotbalului? Moda sau mai degrabă sfidarea acesteia, arta netrucată, improvizația pură, dar și pragmatismul? Sublimul laolaltă cu penibilul, forța în antiteză cu neputința, neprevăzutul contra previzibilului?

Răspunsul este da, am avut acest meci cât un dicționar Larousse. Primul El Clasico al sezonului și-a depășit condiția de exponat scump, pe care se bat snobii necunoscători, recâștigându-și calitatea de bază. Referință fotbalistică și hrană spirituală. 

Terapie de detoxifiere

Execuția Realului în propriul sanctuar nu a fost un act de cruzime din partea Barcelonei, ci un gest spre însănătoșire. Spre vindecarea de trufie, de aroganță, de suficiență. Îi recunoașteți aici pe Los Blancos și pe antrenorul lor cu părul blanco?

Real - Barca 0-4 nu a fost doar încă al nu știu câtelea mare derby comercializat întregii planete, ci un mesaj-cristal despre fotbal.

După indigestia produsă de îngurgitarea zecilor de partide din cupele europene și a întâlnirilor din Liga Națiunilor, reprezentația echipei lui Hansi Flick a venit pe neașteptate, ca o terapie de detoxifiere. 

Regizorul discret și sinodul conservator

Rolul principal în poveste le-a revenit învingătorilor, conduși cu o discreție atipică vremurilor noastre de acest tip de 59 de ani, adică nu tânăr, nu frumos, nu histrion, nu actor, nu cholist, nu pepist, nu kloppist.

Metamorfoza Barcelonei are nume proprii ca Lamine Yamal, Rafinha, Lewandowski, Pedri, Casado, Cubarsi, Dani Olmo, dar are mai ales un autor care își privește calm de pe margine opera în mișcare.

Regizor unic al acestui stil ofensiv, Flick fusese avertizat de riscuri de sinodul specialiștilor conservatori. Cum să ai tupeu să joci la ofsaid împotriva lui Vinicius și a lui Mbappe cu un fundaș central de 17 ani cum e Pau Kubarsi? 

Curajul ca stare de spirit

Uite că ai dacă știi ce calități au jucătorii tăi. Îți permiți să nu pasezi înapoi și iar înapoi dacă în afară de o formidabilă calitate tehnică, dublată de disciplină tactică, ai reușit să le insufli oamenilor tăi curajul de a căuta soluții mereu în față, către buturile adverse.

Nu cred că apărătorii Barcelonei au trimis mai mult de două, trei pase la propriul portar pe durata întregului meci. Acesta este fotbalul după care suspinăm destui dintre noi, nu morișca nesfârșită de pase din care doar, doar o ieși și vreo fază mai acătării.

Ce diferență de stil între metoda plictisitoare a deja sanctificatului Guardiola și calea simplă a muncitorului german Hansi Flick! 

Mister Ofsaid

Reprezentația de prospețime, inventivitate și curaj a Barcelonei nu ar fi fost posibilă fără un adversar care să își expună trufia cu o asemenea naturalețe.

Era nevoie de niște multimilionari îngâmfați și nerăbdători să-și strivească adversarul pentru ca lecția Barcelonei să aibă efect maxim. De aici și până la plonjonul în ridicol al lui Mbappe (ce regres!), prins în ofsaid de 8 ori, nu a fost decât un pas.

Pas făcut și de Vini, care strică cu gura tot ce face bun cu mingea la picior. Fotbalist mare, dar mahalagiu și provocator, așa arată cel care va fi noul Balon de Aur. Tristă celebrare care spune ceva despre vremuri. 

Gestionarul băftos

Alcătuire de individualități incontestabile, dar și cu impostori (vezi Rudiger, care e mai mult sperietoare decât fundaș, vezi Tchouameni, nici cal, nici măgar, nici mijlocaș, nici fundaș), Real cel prea mult cântatul de menestreli nu este o echipă în sensul profund al termenului.

Real este un taraf de vedete. Iar marele Carlo Ancelotti, posesor al unui credit nelimitat în materie de noroc, nu este în opinia mea altceva decât un bun gestionar al ansamblului de vedete pus la dispoziție de președintele Florentino Perez.

Adio dembelizare!

Paradoxul zdrobitoarei victorii a catalanilor împotriva „franchiștilor” este că se produce într-o perioadă de austeritate fără precedent.

De fapt, nu este niciun paradox. După ani în care Joan Laporta și predecesorii au trăit pe picior mare din bani pe care nu îi aveau, victoria de acum a lui Lewa și Lamine este efectul revenirii la origini. La reevaluarea valorilor proprii. Un mare club se clădește din interior, iar vedetele cumpărate sunt doar pentru decor.

Renunțarea forțată la politica de dembelizare a făcut ca Barca să proiecteze imaginea aceasta atât de frumoasă. Trăiască Fiscul, trăiască fair-play-ul financiar! 

Există viață și după Messi, va exista viață și după Lamine Yamal, care va crește, își va da jos aparatul dentar, va fi un tânăr strălucitor, apoi va îmbătrâni și se va lăsa de fotbal.

Iar dincolo, să-i pună cineva niște imagini cu Di Stefano lui Mbappe, ca să înțeleagă că nu e unic. Vini oricum nu are timp de filme, el se ceartă mereu cu cineva.