Publicat:
27.05.2026, ora 11:19
Actualizat: 27.05.2026, ora 20:47
- O întrebare care a devenit deja dureroasă: Poate vreun american să-l imite pe Agassi?
Timp de două decenii, tenisul masculin american a avut o relație complicată cu zgura europeană. Suprafețele lente de la Roland Garros neutralizează exact armele tradiționale ale jucătorilor din SUA: serviciul puternic, jocul agresiv și punctele scurte.
Așa că pentru fanii tenisului din SUA, primăvara europeană vine iar la pachet cu o întrebare care a devenit deja un clișeu dureros: Poate vreun tenismen american să supraviețuiască pe zgura roșie?
De la ultimul triumf masculin american la Paris, reușit de Andre Agassi în epicul an 1999, sfertul de secol care s-a scurs a transformat zgura de la Porte d'Auteuil într-un teritoriu interzis pentru jucătorii crescuți pe hard-ul rapid din Florida sau California.
O generație de Top 20, dar fără zgură în ADN
Paradoxul actual este uriaș. Statele Unite traversează una dintre cele mai bune perioade din punct de vedere al numărului de jucători de elită. Nume precum Taylor Fritz, Tommy Paul, Ben Shelton sau Frances Tiafoe populează constant topurile ATP, fiind capabili să învingă pe oricine pe hard sau iarbă. Însă, în momentul în care suprafața de joc își schimbă culoarea în cărămiziu, cotele lor scad dramatic.
Fizica jocului pe zgură este complet diferită, iar americanii resimt asta la fiecare pas: pe hard, oprirea este bruscă și explozivă. Pe zgură, totul se rezumă la capacitatea de a aluneca înainte de a lovi mingea, un reflex mecanic care se învață în fragedă pruncie, nu la 20 de ani.
Serviciile-bombă de peste 220 km/h ale lui Ben Shelton sau loviturile plate ale lui Taylor Fritz își pierd mușcătura pe o suprafață moale care încetinește mingea și o face să sară mai sus. Pe zgură, trebuie să construiești punctul de trei-patru ori înainte de a găsi lovitura decisivă.
Zgura îți cere să fii răbdător, să suferi pentru fiecare punct și să îți schimbi complet tactica. Noi, americanii, vrem puncte scurte, vrem decizii rapide. Frances Tiafoe, 22 ATP
Există speranțe?
Totuși, speranțele pentru 2026 nu sunt complet îngropate, iar specialiștii de la ESPN notează că există mici semne de adaptare.
Taylor Fritz a arătat o maturizare tactică pe zgură în ultimele sezoane, reușind semifinale în turnee Masters 1000 din Europa, cum a fost la Madrid sau Monte Carlo. Însă una este să joci un turneu de trei seturi pe zgura rapidă din Madrid și cu totul alta este să reziști în formatul „cel mai bun din 5 seturi” la Roland Garros.
Ben Shelton este deja un jucător complet, nu doar un bombardier de hard, Tommy Paul a câștigat anul acesta turneul ATP de la Houston pe zgură. Iar tineri precum Nishesh Basavareddy încep să producă surprize mari chiar pe terenul cel mai neprietenos pentru americani.
Un sistem care refuză schimbarea
De ce nu apar totuși specialiști americani pe zgură? Răspunsul se află în infrastructură. Peste 90% din turneele de juniori din SUA și sistemul universitar se joacă exclusiv pe hard. Mai mult, zgura care se găsește în America este mult mai rapidă și mai dură decât zgura roșie naturală folosită în Europa.
Până când Federația Americană de Tenis nu va muta o parte a programelor de dezvoltare pe zgură europeană, Parisul va rămâne probabil un teritoriu de cucerit mai degrabă prin miracole individuale decât prin strategie de sistem.
Citește și
VIDEO: cele mai noi imagini din sport
