- Înainte de România - Slovacia, pericolul stă în așteptările noastre nerezonabile
- Tratăm EURO 2024 ca și cum ne-am pregătit să publicăm deja autobiografia echipei, înainte ca ”naționala” să-și trăiască biografia sportivă. Asta deși jucătorii ne-au rugat să nu-i considerăm mai buni decât sunt.
- Pentru că ei știu foarte bine că, până la a se compara cu alte generații, a lui Hagi, Chivu sau Balaci, ei trebuie să devină una. Deocamdată, sunt doar o speranță.
Niciodată în istoria echipei naționale nu au fost zeci de mii de compatrioți în tribună la turneele finale. Niciodată nu au vibrat rețelele sociale ca acum. Niciodată nu am avut un film dedicat pe platformele video.
Astăzi jucăm cu Slovacia. Nu cumva așteptările noastre inflaționiste depășesc puterea acestei echipe, care nici măcar n-a devenit încă o generație? Pentru că nu un meci și nici măcar un turneu final nu creează o generație. Atenția, timpul și concentrarea în ani de zile, doar ele nasc generații sportive.
Iar în meciul cu Belgia, care a urmat triumfului cu Ucraina, ”tricolorii” au arătat o putere redusă de concentrare, în multe momente. Belgienii puteau să ia pielea de pe noi, la câte ocazii au ratat. La fiecare ocazie a noastră, ”diavolii roșii” au avut trei.
Edi Iordănescu simțise pericolul și ne ceruse, chiar după prima victorie, să nu dăm un nume glorios echipei sale. O rugăminte în van.
Instagramarea și concentrarea
La TV, pe Facebook și în instagramarea infinită suntem foarte aproape să îi considerăm pe Drăguș, Rațiu și Marin deja peste Generația de Aur. Realizând ei înșiși pericolul, jucătorii ne solicită cu decență, aproape la fiecare ieșire publică, să nu-i umflăm. Am zis: bine, nu vă umflăm, dar vă sedăm cu iubire. Vă adormim ”cu drag”, cum se spune acum.
Încă neadormiți, ei știu foarte bine că, înainte de a fi comparați cu Generația de Aur, mai au mult până se pot raporta la generația lui Mutu și Chivu. Sau la aceea a lui Boloni, Balaci și Cămătaru, echipă care învingea Italia, campioana mondială, sub bagheta lui Mircea Lucescu.
Din 1950 și până în 1984, România nu a participat decât la un singur turneu final de Campionat Mondial de Fotbal și la niciun Campionat European. Era o secetă atât de mare că ajunsesem să ne mândrim că avem un român arbitru la turneele finale. Nicolae Rainea era ”naționala”.
Însă din 1990 și până în 2000 România s-a calificat de trei ori consecutiv dincolo de grupe la Campionatul Mondial și ne-am calificat la două turnee finale ale Campionatului European.
Așa arată o generație performantă
- 1990 - CM ”optimi de finală”
- 1994 - CM ”sferturi de finală”
- 1996 - CE grupe
- 1998 - CM ”optimi de finală”
- 2000 - CE ”sferturi de finală”
Acesta este traseul ”la vârf” al Generației de Aur. În 20 de ani am învins Argentina, Columbia, Anglia, Germania, Camerun, Olanda sau URSS. Cine erau aceste echipe?
Iată un singur exemplu.
”Lobanovski vorbește după Ienei”
În 1990, URSS alcătuia una dintre cele mai frumoase echipe ale fotbalului. Și i-am bătut cu 2-0 la Coppa del Mondo din Italia.
Ovidiu Ioanițoaia, care era purtătorul de cuvânt al ”naționalei”, a intrat cu capul sus în sala conferinței de presă. Urmau declarațiile celor doi antrenori.
La ruși, pe bancă era Valeri Lobanovski, cel mai titrat antrenor din istoria lor. La noi, Emerich Ienei. Protocolul prevedea ca antrenorul învingătorilor să vorbească primul. Din zăpăceală, din obișnuință, organizatorii erau gata, gata să dea cuvântul celor din lotul URSS, chiar dacă pierduseră.
Ioanițoaia s-a burzuluit și le-a atras atenția că noi, românii, am câștigat. Și că vom vorbi primii. Le-a zis chiar mai multe, după zeci și zeci de ani de dominație comunistă. Dacă momentul acela s-ar întâmpla astăzi, probabil că ar fi rulat ”în buclă” de milioane de ori.
De asemenea, tot ”în buclă” s-ar rula pasele lui Ilie Dumitrescu din meciul cu Argentina, golul lui Hagi cu Columbia și sprinturile lui Răducioiu.
Popescu, Petrescu și Chivu
În 2000, la Campionatul European, am învins Anglia cu 3-2, după ce cu doi ani înainte, la Mondial, îi mai bătusem o dată pe britanici.
Imaginile care au rămas pentru istorie, din 2000, sunt cele în care Gică Popescu și Dan Petrescu, ”stâncile” echipei vreme de decenii, îl strâng în brațe pe tînărul Cristi Chivu, autorul unuia dintre goluri, ca într-un grup statuar. Alături aleargă, ”ca un bătrân soldat”, Dorinel Munteanu, urmat de ”puștiul” Adi Ilie. Așa se nasc generațiile, crescând aproape vegetal una din cealaltă, ramură din ramură, speranță din glorie.
La stadiul de speranță
E timpul să recunoaștem că nu ne-am ajustat așteptările față de generația lui Niță, Stanciu și Drăgușin. Iar cînd avem așteptări nerezonabile, îi obligăm pe ceilalți la minciună. Nu ei, ci noi suntem ipocriți. Niciodată băieții echipei care întâlnește astăzi Slovacia nu ne-au cerut să-i facem mai mari decât sunt.
Da, FRF a realizat o extraordinară operațiune de imagine, de care alte valuri ale fotbalului nostru n-au avut parte.
Au fost situații când, reveniți triumfători de la un turneu final, jucătorii erau ascunși. Oamenii erau în Piața Universității, iar ”federalii” îi duceau pe ”tricolori” cu autocarul, de la Otopeni direct la sediul FRF, adăpostit în marginea vegetală a orașului.
Acum e cu totul altfel. Sentimentul renașterii e peste tot, palpabil, aproape material. Dar ca să renaștem astăzi a fost nevoie ca mai multe generații să clădească gloria, apoi să decădem și, iată, să sperăm.
În ciuda siguranței noastre, gata să transceadă nepotriviri mărunte precum faptul că nu avem jucători cu mari competiții în picioare, înainte de meciul de astăzi cu Slovacia suntem la stadiul de speranță. De când este speranța o postură incorectă?