Cristian Geambașu Să lăsăm imnul suporterilor!

• Deșteaptă-te române în varianta „artistică”, pretențios căutată, sau mai pe natural, sincer, așa cum simt oamenii din tribună?

„Deșteaptă-te române, din somnul cel de moarte/ În care te-adânciră barbarii de tirani/Acum ori niciodată croiește-ți altă soartă/ La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani!”.

Ce român nu simte că vibrează atunci când ascultă imnul cu versurile poetului Andrei Mureșanu și melodia al cărei autor este cel mai probabil Anton Pann?

Cine rămâne rece și indiferent când aude imnul, cui nu îi vine să îl intoneze cu lacrimi în ochi și dacă este acasă în fața televizorului de la bucătărie!

Avem un imn frumos, să nu-l schimonosim cu exerciții de canto!

Avem un imn frumos, care cred că se bate în muzicalitate și mesaj cu marile imnuri ale marilor națiuni, La Marseillaise a francezilor (Aux armes, citoyennes!) ori Fratelli d’Italia al italienilor (Siamo pronti alla morte, l'Italia chiamò).

Și înainte să fi fost melodia emblematică (din păcate cam singura) a suporterilor români, a Zidului Galben, „Deșteaptă-te române” a fost cântecul Marii Uniri și al Revoluției din Decembrie ‘89.

FRF la ora de dirigenție culturală

Un imn frumos și înălțător merită și o interpretare pe măsură își vor fi zis oficialii Federației Române de Fotbal, care prin această inițiativă au vizat, mi se pare, și propria legitimare pe tărâm cultural.

Noi avem gusturi, dom’le, nivel intelectual, nu suntem maneliști. Așa s-a ajuns la ideea unei interpretări profesioniste. De regulă, feminină, de preferință soprană, din ce am observat. Zis și făcut.

La fiecare meci disputat în ultima vreme acasă de naționala României imnul a fost cântat de doamne și domnișoare cunoscute publicului larg (Andra la România-Elveția în noiembrie 2023, Feli la România-Cipru acum câteva zile)) sau publicului mai restrâns de operă și operetă (Felicia Filip la România Israel în octombrie 2023 sau Irina Baianț la întâlnirea de (ne)uitat cu Kosovo din urmă cu nici o săptămână.

Când ți se face pielea de găină

Ce a ieșit este discutabil. Și nu din cauza interpretelor. Sau nu doar din cauza interpretelor, care mai în voce, care mai puțin, care mai dornică să ofere ceva cât mai rafinat muzical, deci greu digerabil pentru un public care nu a venit acolo să asculte exerciții de canto ori adaptări folclorice ale imnului.

Senzația cu adevărat neplăcută a fost însă aceea că procedând astfel, cu o solistă pe podium, a fost acoperită/bruiată principala voce. Vocea suporterilor.

Pielea de găină ți se face când auzi 50.000 de oameni tunând imnul, nu la trilurile Feliciei Filip ori la inflexiunile etno-pop ale Feliei.

E ceva care nu merge, e un amestec acolo fals cultural care nu rezonează cu simplitatea și forța momentului reprezentate de intonarea imnului național.

Cine vrea operă, se duce la Operă, nu la stadion

Fără a copia, e bine totuși din când în când să ne uităm cum procedează alții.

Alții, că tot pomeneam de francezi și italieni, își lasă suporterii și jucătorii să cânte imnul. Iar francezii și italienii, în afară de amănuntul că dețin în portofoliu și ei ceva soliști faimoși, au și o anumită expertiză în spectacol.

Hai să lăsăm suporterii să-și cânte imnul așa cum simt ei, sincer și cu patos, nesofisticat! E o idee nici măcar originală, am mai auzit oameni care și-au exprimat îndoiala în fața unui demers care se vrea de ținută artistică, dar seamănă mai degrabă a spoială culturală. Iar cine vrea operă cu adevărat merge la Operă.