Ce alegeți: 1989 sau 2025? Ziua în care ne-am întors la Mondiale după 20 de ani versus cea în care nu suntem obligați nici să tăcem, nici să mințim

• Pe 15 noiembrie 1989, România spulbera Danemarca în Ghencea și se califica la Mondialul din Italia ‘90
• Pe 15 noiembrie 2025, România joacă la Zenica un meci crucial cu Bosnia pentru CM
• Fotbalistic, aproape nimic nu ne mai leagă de nivelul lui 1989. Dar avem datoria de a nu suspina după România de atunci

Meciul de azi, Bosnia - România la Zenica, ne poate apropia de Mondiale, acolo unde n-am mai fost de 28 de ani, din Franța 1998.

Dăm timpul înapoi și descoperim că tot într-o zi de 15 noiembrie, dar în 1989, România o învingea pe Danemarca și revenea la un Mondial după o pauză de 20 de ani.

Apelăm la statistică și la coincidențe ca să ne facem curaj, speranțe că vom reuși să ne întoarcem unde am fost cândva. Fotbalistic, World Cup e un Everest.

Dar în afară de suprapunerea calendarului, nu există aproape nimic care să ne îndreptățească să credem că vom reuși într-un nou 15 noiembrie ce am reușit acum 36 de ani, pe Ghencea.

Atunci eram la un nivel deosebit. Chiar dacă toți jucătorii evoluau în campionatul intern, ei proveneau de la echipe care erau forțe în cupele europene.

Primul 11 al nostru în România - Danemarca 3-1, din noiembrie 1989

• S. Lung (Steaua) - D. Petrescu (Steaua), Iovan (Steaua), Andone (Dinamo), Rotariu (Steaua) - Sabău (Dinamo), Gh. Popescu (Craiova), Lupu (Dinamo), Hagi (Steaua) - Lăcătuș (Steaua), Balint (Steaua). 

Șapte jucători de la Steaua, echipă care cu doar 6 luni înainte disputase finala Cupei Campionilor Europeni cu AC Milan, iar cu un an și jumătate mai devreme bifase semifinale de CCE.

Trei titulari, plus mulți alți jucătorii în lot, proveniți de la Dinamo, care în primăvara lui 1989 jucaseră sferturi de finală în Cupa Cupelor, eliminată dramatic de Sampdoria cuplului Vialli - Mancini.

Cu două săptămâni înaintea disputei cu Danemarca, Dinamo o umilise pe Panathinaikos Atena: 8-1 scorul celor două manșe, într-un sezon în care „câinii” aveau să bifeze semifinale de Cupa Cupelor.

Acesta era nivelul la care era România. Și a urmat un meci fabulos, chiar dacă danezii ne-au condus încă din minutul 6. Am câștigat de o manieră entuziasmantă, 3-1, goluri Balint (2) și Sabău și am lăsat pe dinafara Mondialului o națională cu nume senzaționale: Peter Schmeichel, Lars Olsen, frații Michael și Brian Laudrup, Flemming Povlsen, Soren Lerby, toți titulari în Ghencea, sub comanda lui Sepp Piontek.

Acum, nivelul jucătorilor și al cluburilor de unde provin e la ani lumină distanță de ce aveam în ‘89.

Primul 11 probabil cu Bosnia

• I. Radu (Celta Vigo) - Rațiu (Rayo Vallecano), Ghiță (Hanovra), Racovițan (Rakow), Bancu (Craiova) - Vl. Dragomir (Pafos), M. Marin (Pisa), I. Hagi (Alanyaspor) - Man (PSV), Bîrligea (FCSB), Mihăilă (Rizespor)

Doar doi vin de la formații active în Champions League, însă departe de pretențiile de a disputa faze finale: PSV și Pafos.

Avem fotbaliști din liga secundă germană sau de la formații din Turcia, Italia și Spania care au ca obiectiv evitarea retrogradării.

Iar pentru cei din țară, performanța se traduce prin accesarea grupei principale sau cel mult a unei calificări în primăvara europeană, nu prin semifinale sau finale pe continent.

Adversarul de azi e și el incomparabil cu Danemarca din 1989. Bosnia e o echipă mediocră, aflată chiar în spatele nostru în clasamentul FIFA. Doar Dzeko, care a ajuns la aproape 40 de ani, rivalizează cu unele din numele mari ale danezilor de acum 3 decenii și jumătate.

Alt fotbal, altă țară

Din perspectiv comparației fotbalistice, așadar, să nu ne agățăm prea mult de coincidența zilei de 15 noiembrie: 2025 versus 1989.

Avem însă motive să privim și altfel comparația. Da, atunci aveam o națională mare, însă nu ne puteam bucura așa cum ar fi fost firesc să o facem. Nici de ea și nici de nimic altceva, în general.

Fotbaliștii o duceau bine, nu le lipsea nimic, celor din conducerea echipelor la fel, oamenii însă, suporterii, nu aveau mare lucru. Fiindcă atunci când nu ai libertate nu ai practic nimic.

Calificarea la Mondiale a fost celebrată pe teren de Valentin Ceaușescu de gât cu jucătorii. Acum, o calificare n-ar mai confiscată politic de o conducere autoritară.

Pe vremea aceea nu exista o asemenea scenă, cu copii bucurându-se sincer alături de idolii lor. Scena era a celor validați de sistem. Fotbalul le aparținea lor, în cea mai mare parte. Un meci de fotbal în 1989 însemna 90 de minute la TV și apoi gata.

Nu era suficient mediatizat, nu era valorificat, nu era lăsat să fie consumat de oameni. Așa cum e el astăzi. Da, cu derapaje, cu scene poate nedemne de multe ori, dar cu libertatea de a-l trata așa cum crede fiecare. Cu aplauze, cu dezaprobări, cu critici sau cu laude, cu ironii, cu pamflete sau cu ode.

Lumină și libertate

Ar fi ideal să avem din nou o națională ca a României de acum 36 de ani. Dar dacă ar fi să alegem între un 15 noiembrie 1989 deja consumat și un 15 noiembrie 2025 căruia nu-i știm concluzia fotbalistică, hai să alegem cu ochii închiși a doua variantă.

Pentru că acum măcar putem deschide gura, nu ca atunci când - citatul îi aparține lui Ladislau Boloni - „eram obligați ori să tăcem, ori să mințim”.

Până la fotbal avem datoria să apreciem multe alte lucruri câștigate de România în ultimii 36 de ani. Să nu suspinăm după vremuri în care fotbalul ne aducea 90 de minute de lumină într-un întuneric care ne îngrozea. Acum, vom avea și lumină, și libertate, indiferent că vom fi sau nu la Mondiale.