Cristian Geambașu Obiectiv îndeplinit, mediocritate!

• România a încheiat pe locul 9 Campionatul Mondial de handbal feminin și cam toată lumea pare mulțumită.
• Acceptarea mediocrității, ba chiar aplauzele destinate acesteia, viciază și mai mult dorința de a progresa.
• Suntem nu doar sub marile echipe ca Norvegia, Danemarca sau Franța, ci și sub eșalonul doi alcătuit din Olanda, Suedia, Spania sau Ungaria. Chiar dormim bine? 

Fetele au încins hora după victoriile cu Senegal și cu Elveția. Cam mult totuși pentru consolidarea locului 9 la Campionatul Mondial de handbal. Și parcă inadecvat.

Familia nu face petrecere când odrasla trece clasa cu 5 pe linie. Mă rog, nu făcea pe timpuri. Cine știe cum o mai fi acum, poate primești un BMW!?

Este naționala imaginea Ligii Florilor

Mai ușor cu criticile! Fetele și-au îndeplinit obiectivul fixat de federația română, ți se va atrage atenția. O clasare în primele 10 echipe. Faptul că handbalului feminin românesc atât își mai poate propune este trist, dar mai ales alarmant.

Pentru că echipa națională feminină de handbal este (ar trebui să fie?) imaginea unuia dintre cele mai scumpe campionate din Europa. Posibil cel mai scump. Un mic El Dorado apărut din pepitele banilor publici în spațiul carpato-danubiano-pontic.

Poetica Ligă a Florilor aspiră an de an vedete de primă mână, încât de ani buni a devenit un fel de Premier League sau de La Liga în handbalului fetelor. Aspirând vedete, sufocă dezvoltarea tinerelor noastre jucătoare.

Ca să ajungă la națională, Sonia Seraficeanu sau Eva Kerekes au dat mai multe probe de rezistență psihică decât soldații NATO. Nu mai insist, subiectul e cunoscut și se plictisește lumea.

Cei care au dreptul să vorbească

Am citit cu interes interviurile colegului Cristian Munteanu cu Maricel Voinea și Mariana Tîrcă.

Două personaje care au făcut epocă într-o epocă în care România, și la băieți, și la fete, își propunea mai mult decât niște clasări în primele 10 echipe la marile competiții.

Totuși, ca să nu operăm cu exagerări, Maricel, inventatorul faimoase aruncări cu efect care îi și poartă numele, nu a fost niciodată cel mai bun jucător din lume.

Cei mai buni jucători din lume au fost la vremea lor Gheorghe Gruia sau Ștefan Birtalan. Cristian Gațu sau Cornel Penu.

Dar Maricel a fost un mare jucător de handbal al României și atât el, cât și Mariana Tîrcă au calitatea să vorbească despre această națională feminină antrenată de Ovidiu Mihăilă.

Galerie foto (8 imagini)

+8 Foto

labels.photo-gallery

Se bloca Mihăilă sau se încăpățâna?

Maricel Voinea și Mariana Tîrcă au remarcat că naționala și-a îmbunătățit viteza de joc.

O circulație a mingii mult mai dinamică, schimburi de locuri, încercări de lansare a extremelor mai dese decât în trecutul apropiat.

Fără să o spună explicit, o eliberare de subordonarea echipei față de Cristina Neagu. Voinea observă că sunt probleme din cauză că se insistă foarte mult cu pivotul și nu prea avem jucătoare care să arunce de la 9 metri.

Perfect adevărat. Nu avem, dar nici pe cele pe care le avem (vezi cazul Aliciei Gogîrlă) nu au prea le folosim. Aici e un reproș direct la adresa lui Ovidiu Mihăilă.

Au fost momente sesizate și de alți oameni care chiar se pricep la acest sport în care părea că Mihăilă se bloca și uita să facă schimbările. Doar lipsa de experiență?

La rându-i, Mariana Tîrcă, mama golgeterei Sorina Grozav, acuză haosul din jocul României la meciul de totul sau nimic cu Ungaria, dezordine generată în special de faimoasele noastre greșeli din apărare.

În handbalul de astăzi, zice Tîrcă, un handbal în care nu îți mai permiți să rămâi pe teren 60 de minute, jucătoarele trebuie obișnuite, dar mai ales învățate să evolueze constant bine atât în atac, cât și în apărare.

E un mesaj pentru antrenori în general, nu doar pentru selecționerul în exercițiu. Mariana Tîrcă, autoare a peste 2000 de goluri pentru România!!, așteaptă o analiză la nivel federal, dar cred că știe că asta nu va schimba tarele adânci care fac din naționala României o echipă care nu că nu se poate bate de la egal la egal cu Norvegia, Franța sau Danemarca, dar nici măcar cu eșalonul doi valoric - Olanda, Suedia, Spania, Ungaria.

Suntem pozitivi. De ce am fi negativi?

Nu încă sau nu pe termen lung? Aceasta este întrebarea celor cărora încă le pasă de handbal. Un sport cu o tradiție frumoasă cu aură de legendă în România, dar o tradiție care trăiește exclusiv din amintiri.

Publicul de astăzi, mai ales cel care însoțește naționala la competițiile mondiale și europene, este însă atât de pozitiv că stai și te gândești dacă asta le face cu adevărat bine fetelor.

Păi și dacă joci prost, și dacă ratezi pe bandă rulantă ori nu te aperi de niciun fel ai parte de încurajări și galerie frenetică precum la meciul cu Senegal, de ce te-ai mai stresa?

Poate că diluarea spiritului critic e o marcă a vremurilor noastre.

Mi se pare că lumea confundă cu bună știință tristețea cu bucuria, revolta cu acceptarea veselă, astfel încât acolo unde e un ger de îngheață pietrele se stă în costum de baie cu un pahar de Margherita în față. În general, lucruri care nu ne consumă neuronii.