Vlad Nedelea Hagi, optimismul și realitatea unei naționale slabe

• Nu poți pune tricoul din ‘94 peste jucătorii din 2026 și de ce pot spune nemții că sunt mediocri, iar noi nu recunoaștem că azi suntem slabi.

Adaugă GOLAZO.ro la favorite

Dimineață, pe GOLAZO.ro, citeam o declarație a lui Bastian Schweinsteiger care, mutată 1.500 kilometri mai la est, ar trebui să ne dea serios de gândit: „Nu mai suntem o echipă de elită. Acum suntem mediocri. Nu mai avem jucători capabili să facă diferența”.

Și o spune un campion mondial. Un om care vine dintr-un fotbal care, nu cu foarte mult timp în urmă, mătura cu Brazilia chiar la ea acasă și avea suficientă materie primă încât să construiască aproape trei naționale competitive.

Germania a căzut de foarte sus și are puterea să se uite în oglindă și să recunoască: suntem mediocri.

Noi de ce nu putem face același lucru? De ce, după fiecare rezultat prost trebuie să găsim imediat un vinovat? Selecționerul. Federația. Arbitrul. Sistemul. Tactica. Fundașul care a greșit la primul gol sau atacantul care n-a băgat-o în poartă.

Sigur că există greșeli și sigur că trebuie discutate. Dar poate că, înainte de toate, trebuie să avem curajul unei propoziții extrem de simple și extrem de neplăcute:

Astăzi, România este slabă. Nu mediocră. Slabă. Și nu e o jignire. E fotografia unui moment. Poate chiar fotografia unei epoci.

Evident că Hagi a greșit și el. A riscat mult, a schimbat, a încercat să imprime într-un timp foarte scurt niște idei unei echipe care nu pare pregătită să le ducă.

A existat și există un optimism care, dacă îl desprindem de numele uriaș al lui Hagi, nu prea are pe ce să se sprijine. Nu poți transforma prin discurs o generație într-una mai valoroasă decât este. Nu poți pune tricoul din 1994 peste niște jucători din 2026 și să speri că se transferă automat și talentul.

Dar nici nu cred că soluția este să-l răstignim pe Hagi după primele încercări. Până la urmă, când vrem să experimenteze?

Fotbalul naționalelor aproape că nu mai are amicale. Ai Liga Națiunilor, ai preliminarii, ai meciuri oficiale unul după altul. Aici trebuie să încerci. Aici trebuie să vezi dacă un sistem funcționează, dacă un fotbalist poate duce nivelul internațional, dacă ai alternative. Și uneori experimentele îți oferă cel mai dur răspuns dintre toate. Pentru că nu ai. 

Problema României nu începe la echipa națională. Acolo doar devine vizibilă. Naționala este capătul conductei. Înaintea ei sunt academiile, antrenorii de copii și juniori, infrastructura, selecția, educația tactică, intensitatea campionatului, nivelul cluburilor.

Sunt ani întregi în care am făcut multe lucruri pe dos și ne-am agățat de excepții pentru a ne convinge că sistemul încă funcționează. Și nu descopăr eu apa caldă. Dar de ce ne lovim de doar primul și cel mai clar zid, adică selecționerul.

Am avut câte un jucător. Câte un rezultat. Câte o calificare. Câte o seară europeană. Și din fiecare excepție am construit repede impresia unei normalități care în realitate nu exista.

Azi nici excepțiile nu mai sunt suficiente. Uitați-vă la echipa națională, dar nu vă opriți acolo. Uitați-vă și la cluburile românești când ies în Europa și ce echipe ne scot. La diferențele de ritm, de intensitate, de execuție, de bugete și de valoare individuală pe care încercăm uneori să le mascăm prin discurs.

Naționala nu trăiește într-un univers paralel. E produsul aceluiași fotbal slab sau foarte slab.

De aceea mi se pare prea simplu să punem totul în cârca selecționerului. Putem să-i reproșăm lui Hagi strategia. Putem să-i discutăm selecția, sistemul, schimbările și optimismul. Asta înseamnă analiză și trebuie făcută.

Dar dacă mâine îl schimbăm pe Hagi, fotbaliștii rămân aceiași. Nu apare peste noapte un mijlocaș de nivel mondial. Nu primim prin decret un atacant de Champions League. Nu apar încă 20 de jucători în campionate de top. Și, mai ales, nu recuperăm într-o lună ceea ce n-am construit în 20 de ani.

Poate că primul pas spre a deveni din nou buni este tocmai să încetăm să ne mințim că suntem deja. Nemții, după ce au fost campioni mondiali, pot spune „Suntem mediocri”.

Noi, după ani în care am trăit mai ales din amintiri, încă ne ferim să spunem: Suntem slabi. Atât putem astăzi.

Nu înseamnă că atât trebuie să putem și mâine. Dar până nu acceptăm unde suntem, vom continua să schimbăm selecționeri, sisteme și vinovați, sperând de fiecare dată că problema era omul de pe bancă.

Problema e mult mai adâncă. Hagi poate greși o formulă de joc. Fotbalul românesc și-a greșit însă prea mulți ani formula de existență. Direcția! Iar recunoașterea sau acceptarea e primul pas spre îndreptare. Altfel vom rămâne să trăim în minciună.

P.S: Și să nu uităm de unde au plecat Grecia și Ungaria. În urmă cu un deceniu, grecii, campioni europeni în 2004, ajungeau să piardă de două ori în fața Insulelor Feroe. Au căzut, au acceptat realitatea și au început să reconstruiască.

De vecinii unguri ce să mai spunem? Parcă ieri făceam ce voiam cu ei, îi băteam pe unde îi prindeam. 

Diferența? Ei au înțeles că nu poți trăi la nesfârșit din trecut. Au investit, au construit și au avut răbdare. Noi am continuat să ne îmbătăm cu amintiri și să căutăm vinovați după fiecare eșec.