Spania, continuatoarea Italiei și Argentinei

• De ce a câștigat Spania Euro? De ce nu Anglia, Franța sau Germania, naționale cu jucători mai buni, de la echipe de club mai valoroase?
• Cum se poate ca fotbaliști de la Athletic Bilbao și Real Sociedad să fie decisivi într-o finală la capătul căreia superstaruri de la Real Madrid, City sau Arsenal șutau de nervi în cutiile frigorifice aflate pe marginea terenului?

Spania lui De la Fuente nu este continuatoarea Spaniei lui Aragones sau del Bosque, ci a Italiei lui Mancini și a Argentinei lui Scaloni. Am să vă explic de ce.

Proaspăta campioană europeană era cap de serie șase la startul competiției. Rezultatele din ultima perioadă nu fuseseră deloc rele, însă atunci când se întocmesc asemenea ierarhii, un rol determinant îl joacă loturile, ori cel al Spaniei nu impresiona.

La ultimul turneu câștigat de iberici, cel din 2012, primul unsprezece arăta astfel:

• Casillas – Arbeloa, Ramos, Pique, Alba – Xabi Alonso, Busquets – Silva, Xavi, Iniesta – Fabregas, iar o posibilă traducere a acestei echipe sună cam așa:

• Real Madrid – Real Madrid, Real Madrid, Barcelona, Valencia – Real Madrid, Barcelona, Manchester City, Barcelona, Barcelona – Barcelona.

Aducea aminte de naționala României de la Mondialul din 1990, în care zece jucători erau de la Steaua și Dinamo, plus Gică Popescu de la Craiova.

Între timp, peste Barcelona a trecut o criză financiară majoră, care a obligat-o să revină la origini și să se apuce să promoveze puști din La Masia, Real a ajuns un club care oferă mai mulți fotbaliști lotului Franței decât celui spaniol, însă ceva nu s-a schimbat, calitate jucătorului iberic.

La Liga nu propune un ritm nebun ca în Premier League, însă dacă te uiți la un meci între ultimele clasate, preluarea va fi preluare, stopul va fi stop, pasa se va duce acolo unde trebuie, iar elementele de organizare colectivă vor fi aceleași ca la vârful campionatului, doar cu fotbaliști mai puțin înzestrați.

În consecință, De la Fuente a construit pentru Euro un lot în care a avut foarte puțini oameni de la Real și Barca, iar în primul unsprezece și-au făcut loc doar Carvajal, Pedri – care s-a accidentat și a ratat semifinala și finala – plus Yamal, ceea ce s-a dovedit a fi un avantaj. Da, ați citit bine, un avantaj.

Tendința ultimelor turnee finale asta pare a fi. Nu câștigă naționala care are superstaruri pe fiecare post, ci aceea cu grup și fără orgolii.

Italia lui Mancini a aplicat această formulă cu succes în urmă cu trei ani, iar Argentina lui Scaloni și Messi a ajuns noaptea trecută la trei trofee consecutive, mizând pe un fotbal plin de sudoare.

Uitați-vă inclusiv la ultima finală de Cupă Mondială, cea dintre Argentina și Franța. Am aplicat aceeași formulă de mai sus, înlocuind numele jucătorilor cu echipele de club la care evoluau în decembrie 2022

ARGENTINA

• Aston Villa – Atletico Madrid, Tottenham, Benfica, Lyon – Atletico Madrid, Benfica, Brighton – PSG, Manchester City, Juventus

FRANȚA

• Tottenham – Barcelona, Manchester United, Bayern Munchen, AC Milan – Atletico Madrid, Real Madrid, Juventus – Barcelona, AC Milan, PSG

Poți spune că Villa, Tottenham, Benfica, Lyon sau Brighton erau echipe slabe acum un an și jumătate? În niciun caz, dar nu încape comparație între ceea ce avea la dispoziție Deschamps și pe ceea ce se putea baza Scaloni, lucru valabil și ieri seară la Berlin, unde Southgate și-a permis să lase pe bancă jucători de la Liverpool ori Arsenal, în timp ce vedeta de pe banca Spaniei era Oyarzabal, de la Sociedad.

Pentru Le Normand, chiar pentru Cucurella care joacă la Chelsea și nu a avut niciun obiectiv, pentru brigada de la Sociedad, chiar pentru Yamal, Nico și pentru de la Fuente, acest turneu a fost turneul vieții. Ei nu au ajuns să se bată la acest nivel în nicio competiție în care au jucat. Era normal să dea foarte mult. Mihai Stoica

Chiar și așa, cu toată dorința de care pomenea Mihai Stoica, aseară, la Prima Sport, este normal ca Olmo, Ruiz, Nico și Morata să practice un fotbal mult mai frumos și mai eficient decât favoritul la câștigarea Ballon D Or, Jude Bellingham, Gheata de Aur, Harry Kane sau jucătorul sezonului din Premier League, Phil Foden?

La final de sezon cred că este nu doar posibil, ci chiar probabil.

Am luat la verificat mijlocașii plus atacanții aflați în primul unsprezece al finalei de ieri, iar diferența de minute jucate la echipele de club în stagiunea recent încheiată este colosală.

Englezii au avut 5687 de minute în plus față de spanioli, ceea ce ne dă o medie de 947 de minute suplimentare pentru fiecare dintre oamenii lui Gareth Southgate, echivalentul a ZECE MECIURI!

Cum să aibă Foden, Saka ori Bellingham prospețimea unor Olmo, Nico Williams sau Yamal? Cum să producă același fotbal sclipitor pe care l-am văzut în partidele lor de la City, Arsenal și Real Madrid?

Dar putea oare Southgate să își lase superstarurile pe bancă? Probabil că a mizat pe extraordinara calitate individuală a acestora, iar la meciul cu Slovacia, de exemplu, încăpățânarea de a ține un Bellingham evident vlăguit pe teren, a dat roade.

În rest, însă, Watkins sau Palmer au arătat mult mai bine decât Kane ori Foden și nu vom ști niciodată care ar fi fost soarta Angliei dacă duminică seara ar fi fost folosiți încă din startul jocului.

Într-un punct, însă, Southgate nu are scuză. La acest Euro, Anglia s-a retras de fiecare dată când a avut avantaj, sau, cazul de ieri, când a egalat, iar asta vine din ceea ce îți transmite selecționerul.

După golul lui Palmer, insularii păreau chiar capabili să câștige jocul, se duseseră peste spanioli, reușeau să recupereze mingea aproape de careul lui Simon, însă totul a durat câteva minute, pentru că imediat a intervenit acel instinct stupid de conservare, care avea să se dovedească fatal Angliei.

Filosofia lui Southgate a fost exact opusul celei a lui Luis de la Fuente, cel mai curajos selecționer de la acest turneu final.

Emblematic rămâne finalul partidei contra Franței din semifinale, în care Mbappe & Co erau incapabili să intre măcar în posesie, deși scorul le era defavorabil.

De la Fuente a continuat în mod strălucit munca lui Luis Enrique, fiind, trebuie spus, și beneficiarul unor decizii radicale ale predecesorului său, precum promovarea obsesiva a tinerilor, ori renunțarea la Sergio Ramos.

Ceea ce nu a făcut actualul selecționer iberic este să le schimbe jucătorilor pozițiile în teren, cum proceda Enrique, care, poate țineți minte, l-a luat pe Rodri de la mijloc și l-a transformat în fundaș central.

Cu de la Fuente, Rodri a devenit căpitan al naționalei, și-a recuperat parcela familiară de teren, încunundându-se MVP al Euro 2024.

Una peste alta, Spania a salvat un turneu final mai degrabă modest, arătând lumii că poți avea succes și cu fotbal ofensiv, ceea ce, pentru mine reprezintă cel mai mare câștig al acestui final de Campionat European.