Publicat:
27.11.2024, ora 12:00
Actualizat: 27.11.2024, ora 12:03
- Cum folosesc dictatorii sportul pentru a-și spăla imaginea.
- Ponderea evenimentelor sportive internaționale găzduite de autocrații a scăzut de la 36% în perioada 1945-1988 la 15% în perioada 1989-2012. Din 2012, ponderea a revenit la 37%.
- Regimurile autoritare folosesc evenimentele sportive pentru a ascunde derapajele democratice.
- Găzduirea evenimentelor sportive internaționale aduce prestigiu și profituri imense atât organizațiilor, cât și regimurilor represive.
India și-a anunțat recent candidatura pentru Jocurile Olimpice de vară din 2036. Este o decizie justificată de planurile politice ale guvernului. Sub conducerea prim-ministrului Narendra Modi, țara a îmbrățișat o formă de naționalism hindus care îi reprimă pe musulmani.
Având în vedere că Turcia, Arabia Saudită și Qatarul iau de asemenea în calcul candidaturi pentru Jocurile Olimpice de vară din 2036, este un moment oportun să ne întrebăm: La ce anume le folosesc regimurilor represive astfel de evenimente?
În primul rând, scrie pentru platforma The Conversation Noah Eliot Vanderhoeven, doctorand în științe politice la Western University din Londra, evenimentele sportive internaționale oferă o acoperire mediatică largă și expunerea brandului de țară.
Acest obiectiv mediatic este atractiv pentru regimurile autoritare și represive, deoarece le oferă posibilitatea de a face „sportswashing” - adică de a folosi evenimentele sportive și efectele pozitive ale acestora pentru a-și îmbunătăți reputația în ochii publicului, de acasă sau din afară.
Imensa popularitate a sportului poate spăla publicitatea negativă adesea asociată cu încălcări ale drepturilor omului.
Sportswashing-ul poate contribui, de asemenea, la normalizarea regimurilor represive atunci când instituțiile occidentale le acceptă bogăția și le aprobă obiectivele.
Succesul din Qatar
Arabia Saudită este un exemplu. Țara a investit masiv în box, golf și fotbal într-o încercare aparentă de a-și îmbunătăți statutul la nivel mondial.
Fondul său de investiții publice a cumpărat echipa de fotbal Newcastle United, din prima ligă engleză. În plus, Formula 1, un sport care este din ce în ce mai popular în America de Nord, organizează curse în Bahrain, Azerbaidjan și Arabia Saudită, expunând un public occidental captiv la aceste regimuri represive.
Cupa Mondială din Qatar a fost un exemplu perfect al puterii pe care o au aceste evenimente. Qatar a obligat FIFA și sponsorii acesteia să se supună voinței sale pe mai multe fronturi.
În primul rând, Qatar a putut găzdui Cupa Mondială în noiembrie și decembrie, în contradicție cu programul obișnuit de vară al FIFA. Această decizie a fost luată pentru a evita căldura toridă de vară din Qatar.
Qatar a putut, de asemenea, să pună în aplicare o interdicție privind vânzarea de alcool la meciuri și să împiedice echipele și jucătorii să poarte brățări curcubeu în sprijinul comunității LGBTQ+.
Ambele acțiuni se aliniază convingerilor religioase predominante în Qatar.
În cele din urmă, spectacolul oferit de victoria lui Lionel Messi a eclipsat în mare măsură preocupările anterioare privind încălcările drepturilor muncitorilor migranți care au ridicat stadioanele din Qatar - organizațiile umanitare raportând numeroase morți în rândul acestora.
Persecutarea persoanelor marginalizate
Dincolo de Cupa Mondială din Qatar, evenimente precum Jocurile Olimpice sunt în mod obișnuiti exploatate puternic de orașele gazdă pentru a proteja și promova prestigiul național.
Aceste evenimente obligă adesea orașele-gazdă să gonească cetățenii marginalizați pe măsură ce fac „curățenie” pentru a se pregăti pentru afluxul de sportivi, spectatori și jurnaliști străini.
S-a demonstrat, de asemenea, scrie Vanderhoeven, că evenimentele sportive internaționale contribuie la opresiune în regimurile autoritare.
Un exemplu este cel al Argentinei, care a organizat Cupa Mondială din 1978 într-un moment în care dictatura militară tortura și omora mii de opozanți politici.
Cercetările efectuate de profesorul european în științe politice Adam Scharpf și colegii săi au arătat că, înainte de turneu, represiunea a devenit tot mai ascunsă, în special în timpul tururilor jurnaliștilor străini. După turneu, violențele regimului au reînceput.
De asemenea, regimurile represive se folosesc din ce în ce mai mult de diferite tipuri de evenimente sportive internaționale.
Cercetarea lui Scharpf a constatat că ponderea evenimentelor sportive internaționale găzduite de autocrații a scăzut de la 36% în perioada 1945-1988 la 15% în perioada 1989-2012. Din 2012, ponderea a revenit la 37%.
Această tendință este probabil să continue odată cu candidaturile depuse pentru Jocurile Olimpice din 2036.
Construirea națiunii
Pentru organizatori, sportul reprezintă în primul rând o oportunitate de a atinge obiectivele de „construire a națiunii” - un concept care definește eforturile de construire sau definire a identității unei națiuni.
Acest obiectiv se află în centrul studiului politicii și sportului, spune Vanderhoeven.
Și asta pentru că sportul posedă un simbolism puternic care poate fi exploatat în mod eficient în formarea unei identități naționale coerente. În general, sportul este văzut ca un simbol al prestigiului național care se aliniază aspirațiilor naționaliste.
În plus, sportul s-a dovedit a fi și un spațiu ideologic sigur pentru regimurile represive.
Din punct de vedere istoric, intersecția dintre sport și cauzele politice a fost mai acceptabilă pentru cauzele conservatoare.
De fapt, a existat adesea ostilitate față de introducerea sau promovarea unor noi cauze progresiste în cadrul evenimentelor sportive.
Cauze conservatoare
În America de Nord, de exemplu, echipele sportive profesioniste s-au implicat în anumite cauze politice populare printre conservatori, susținând spre exemplu armata și forțele de ordine.
În schimb, activismul sportiv sau al fanilor care ar putea contraveni obiectivelor centrale, se poate confrunta cu o rezistență puternică.
Protestele sprinterilor americani John Carlos și Tommie Smith în timpul Jocurilor Olimpice din 1968 din Ciudad de México sunt un exemplu bun al modului în care activismul sportivilor se lovește adesea de o reacție puternică.
Aceste proteste au fost întâmpinate cu rezistență și dezaprobare, mulți membri ai publicului considerând că cererile lor pentru egalitatea rasială erau inutile și nepotrivite.
Această opinie a persistat în mare măsură și stă la baza convingerilor susținute în permanență că sportul este un loc nepotrivit pentru mesajele politice.
Acoperirea mediatică dezumanizează adesea sportivii activiști și prezintă cauzele lor ca fiind periculoase pentru societate, ceea ce tinde să sporească ostilitatea față de sportivi. Mai mult, atunci când sportivii protestează în sprijinul unor cauze sociale, jobul lor și profilul lor de marketing sunt adesea afectate, scrie Vanderhoeven.
Colin Kaepernick, fostul fundaș al NFL, este un prim exemplu în acest sens.
Relația dintre organizațiile internaționale sportive și regimurile represive
Dar de ce organizațiile sportive internaționale se orientează din ce în ce mai mult către țările gazdă represive?
În primul rând, aceste regimuri sunt gata să întrunească condițiile financiare cerute de organizațiile sportive internaționale. Comitetele olimpice și FIFA cer adesea gazdelor să construiască facilități sportive de unică folosință pentru evenimentele lor.
Este mai puțin probabil ca regimurile represive să se confrunte cu reacția democratică care apare adesea atunci când autoritățile folosesc fonduri publice pentru spectacole care aduc puține beneficii publice.
În al doilea rând, aceste regimuri au fost dispuse să mituiască funcționari pentru a obține voturile necesare cu care au câștigat licitațiile pentru găzduirea acestor evenimente sportive.
Asta înseamnă că regimurile represive oferă beneficii și membrilor organizațiilor sportive internaționale. De fapt, există adesea o relație simbiotică între regimurile acestor țări și organizațiile sportive internaționale.
În cele din urmă, găzduirea evenimentelor sportive internaționale aduce prestigiu și profituri imense atât organizațiilor, cât și regimurilor represive, mai observă Vanderhoeven.
