Radu Naum Istoria sportului nostru e și cu Nadia, și cu Ceaușescu

• Dan Udrea e indignat că la o gală a sportului românesc a apărut Valentin Ceaușescu, adus de Laszlo Bölöni și onorat.
• Dar asta e fix paradigma dintotdeauna a marii performanțe la noi, împletirea cu sistemul

Matrix. Frații Tate o spun, și unii o înghit nemestecat. Trăim în Matrix. Acum! Sau, în fine, până acum, până când a venit Trump să elibereze infractorii.

E sigur însă că noi, românii, trăim în Matrix-ul creat de cei care ne-au deformat mințile.

Trăim cu istoria pe care n-o avem, cel puțin nu așa cum ne-a fost predată. Gloriosul popor. Astralii înaintași. Decebal, Burebista și domnitorii puși în slujba Tovarășului, toți cei care acum îi bântuie pe adulatorii unui fals profet.

Nostalgia unui trecut care n-a fost. Sau nu așa cum ne-a fost turnat în creiere. La fel și cu sportul. Minunatul nostru trecut sportiv, să nu-l atingi cu o floare!

Dan Udrea e indignat că la o gală a sportului românesc a apărut Valentin Ceaușescu, adus de Laszlo Bölöni și onorat.

Dar asta e fix paradigma dintotdeauna a marii performanțe la noi, împletirea cu sistemul, îmbrățișarea puternicilor fostei orânduiri care ofereau după „merite” decorații sau temnițe, mersul la braț cu mai-marii zilei, în dictatură sau în afara ei, după cum o vedem și azi.

Fă-te frate cu Dracul să treci puntea

Prezența la gală a lui Valentin Ceaușescu (și nu doar „Valentin”, cum i-a spus Bölöni, evitând numele de familie lovit de ocară) e tocmai evitarea unei ipocrizii. De altfel, fotbaliștii Stelei ‘86 îl invită dintotdeauna la adunările lor.

Pentru ei a fost omul care a făcut posibilă câștigarea Cupei Campionilor Europeni, cel care le-a dat posibilitatea să devină vedete, legende. Protectorul celor care au cucerit singurul mare trofeu al fotbalului românesc. Mult succes cui încearcă să desfacă acest nod gordian al luminilor și umbrelor!

Propun un sondaj cu întrebarea „Ați fi preferat ca Steaua să nu aibă nimic de a face cu familia Ceaușescu și să nu câștige CCE?”. Tare aș fi curios să aflu răspunsul, deși îl bănuiesc.

Fotbalul, sportul sunt ilustrarea perfectă a proverbului „fă-te frate cu Dracul să treci puntea”. Nu le-a păsat niciodată de ce e în jurul lor, cu atât mai puțin în acea epocă în care puteai lesne ajunge de la subiect al adulației la munca de jos și dispariția din orice articole sau poze.

Sigur că au existat și dintre cei care n-au vrut să treacă puntea așa, dar au fost prea puțini. Dovadă că spre deosebire de unguri, cehoslovaci sau polonezi, noi nu ne-am revoltat niciodată în masă. Capul plecat... Știți bine, suntem plini de proverbe care să ne justifice lașitățile.

Valentin Ceaușescu nu doar că e parte din Steaua. E în miezul Stelei

Sportul nostru e, ca și istoria, imaculat în capul multora. Noi n-am avut dopaj sistematic, n-am trișat niciodată, abuzurile care au dus la marea gimnastică a Nadiei sunt în continuare subiecte pe lângă care se trece repede, ca pe lângă o rudă nefrecventabilă.

Această mistificare n-a dispărut odată cu comunismul, pentru că ar fi trebuit ca oamenii să-și amputeze o parte din mândria care i-a însoțit mare parte a vieții. Și mai bine și-ar tăia o mână.

Steaua a existat pentru că a vrut așa și Valentin, a făcut să ajungă la ea cât mai mulți jucători buni, s-a purtat civilizat cu ei, le-a dat curaj și încredere. Și, mai ales, un spate puternic.

Cum ar putea fi extras din cea mai de succes poveste a celui mai popular sport fix omul a făcut-o posibilă? Nu ne-am întoarce la cenzura care decupa chipul celor dizgrațiați din fotografiile publicate în ziare sau la acea absurdă transcriere, în almanahul „Sportul”, a unui „11” al României cu doar zece jucători, căci Marcel Răducanu fugise în Vest și ordinul era să dispară din orice anale?

Asta e istoria noastră. Așa s-a făcut ea și dacă s-ar întoarce vechiul sistem la fel s-ar face, vezi obstinația multora care vor iar o echipă a Armatei, ceva ce ține fix de mentalitatea acelor vremuri. Ne place sau nu, ăștia suntem.

Valentin Ceaușescu nu doar că e parte, e în miezul Stelei care în acea zi de mai din urmă cu aproape patru decenii a sădit semințele celei mai mari mase de fani din câte a văzut România. Asta ne e țara. Cum am vrea să fie alta când noi cu toții am făcut-o așa?

Nu trebuie să uităm nimic

Pe mine m-a impresionat discursul lui Bölöni. Și cel mai tare m-a lovit acest pasaj:

Veneam cu trofeul noaptea târziu (n.r. de la Sevilla). Am ieșit cu toții pe terasa aeroportului Otopeni, era un întuneric profund și în fața noastră erau vreo 30.000 de oameni Ladislau Boloni la Gala Sportului Românesc

Da, era întuneric profund. Țin minte de parcă ar fi fost ieri. Țin minte acel întuneric. E în carnea mea, în oasele mele. Bezna care se așternuse peste țară, în care aterizaseră și ei, eroii de la Sevilla.

O masă informă, întunecată, uniformizată în veșminte sumbre, emaciată de hrana de mizerie, îi aclama. Ei erau lumina pentru cei demni de batjocura R.S.R.

Pentru câteva minute, poate câteva ore, au plutit fericiți, erau și ei cineva prin intermediul băieților care bătuseră Barcelona și mai ales al colosului din care acum mai e doar un pumn de cenușă dar care a rămas imens, inegalat.

Și pe care Bölöni la amintit la final, căci, ca în acea noapte, urma scapă turma. Apoi oamenii aceia s-au întors în întunericul lor, în casele lor reci, la cozile interminabile pentru niște zgârciuri pe care copiii de azi nu le-ar da nici la câini. În acea seară mâncaseră și ei, în fine, desertul.

Nu, nu trebuie să scoatem nimic din această istorie, nu trebuie să uităm nimic. Dimpotrivă, trebuie să ne amintim și să săpăm după ea, după toată istoria, ca să știm cine suntem, nu cine ne visăm.