Publicat:
12.06.2025, ora 13:57
Actualizat: 12.06.2025, ora 14:02
- Jean Vlădoiu, 56 de ani, povestește ce a trăit în zilele în care a fost internat în secția de la Terapie Intensivă a Spitalului de Urgență din Pitești.
- Fostul atacant al naționalei a suferit un infarct în luna mai a acestui an, după ce și-a pierdut cumnatul.
- Vlădoiu mai spune că a mai avut un preinfarct, pe vremea când juca la FC Argeș, dar nu a fost conștient de gravitatea lui.
Jean Vlădoiu a trecut printr-o situație extrem de dificilă la începutul lunii mai a acestui an. Fostul internațional român a mers la doctor, pentru ceea ce credea că va fi un consult de rutină, dar a aflat că suferise un infarct și că va trebui să fie operat a doua zi.
Jean Vlădoiu: „Dacă mai stăteam o lună...”
Fotbalistul care a jucat la Rapid, Dinamo și Steaua a acordat un interviu în exclusivitate pentru cititorii GOLAZO.ro, în care a dezvăluit momentele teribile prin care a trecut în luna mai, când era internat la Terapie Intensivă.
Bună ziua, domnule Vlădoiu. Cum vă mai simțiți, totul e în regulă?
Mulțumesc, totul e bine acum. Chiar mă simt ok. Fac mișcare, 5,6,7 kilometri pe zi. Înainte nu prea puteam, nu respiram bine. Acum mă mișc în permanență, dau jos kilograme, așa că nu mă plâng deloc.
Ați depășit o gravă problemă.
A fost, așa e. Pentru că organismul meu a fost puternic, nu am realizat cât de mare a fost pericolul. După ce a murit cumnatul meu, am avut patru zile de pregătiri, apoi înmormântarea. Suferința, oboseala, stresul au fost la cote foarte mari. Așa că atunci când am ajuns acasă m-am așezat pe canapea și mă uitam la o emisiune sportivă când m-a durut umărul, brațul, inima. Partea stânga, toată. Dar n-am prea dat atenție, pentru că la câte lovituri am primit ca fotbalist, apoi mai aveam probleme când mergea la vânătoare și era foarte frig. Iar apoi am trecut și peste o operație care a durat mai mult de trei ore.
Și cum ați ajuns să vă faceți un control medical?
Am zis să mă duc, totuși, pentru că trecusem printr-o perioadă dificilă. Am fost șocat când am aflat ce se întâmplase. Domnul doctor Buțu mi-a spus că trebuie să facem o coronarografie, pentru că e grav. Și i-am spus, era vineri, că «vin luni, facem analize, și dacă e de operat, ne operăm». Iar el a refuzat categoric varianta asta. L-am ascultat și m-am operat a doua zi. Vorbeam și cu domnul Gentea, primarul de la Pitești, care-mi povestea că a avut un prieten bun care n-a fost inspirat, ca mine. A făcut control la București, i-au spus că trebuie internat și operat de urgență, dar el s-a întors la Pitești, după ce a semnat că pleacă pe propria-i răspundere, și a zis că revine. La 3 dimineața, în ziua următoare, a murit. Dacă mai stăteam acasă o lună, probabil asta se întâmpla și cu mine.
Jean Vlădoiu: „O bunicuță a murit lângă mine”
Dar dumneavoastră ați mai avut probleme cu inima?
Cred că da. Am stat și m-am gândit și mi-am amintit că am fost foarte supărat când eram tânăr, jucam la FC Argeș. Am ajuns acasă de la antrenament, m-am așezat în pat și am avut o puternică senzație de leșin, zece, douăzeci de secunde. Am transpirat abundent, s-a speriat și soția, dar până a venit Salvarea eram deja pe picioarele mele. Acolo a fost prima problemă cu inima. Și domnul doctor mi-a zis că am avut și ceva mai vechi.
Dar atunci jucați fotbal și făceați cel puțin un test, vizita medicală, înaintea fiecărui sezon. Niciun doctor nu a găsit această problemă?
Nu, nimeni nu mi-a spus nimic. Poate pentru că am fost tot timpul un fotbalist foarte bine pregătit și corpul compensa eventualele probleme cu inima. Dar eu trebuie să-mi dau seama că e o problemă ereditară. Mama a avut mari probleme cu inima. 35-40 de ani avea o jumătate de sacoșă plină cu pastile. Fratele meu, anul trecut, la 50 de ani, a avut aceeași problemă ca mine. Și a fost dus la domnul Buțu în stare gravă. Dacă mai întârziau o oră, două, era pa. Atunci trebuia să am eu un semn de întrebare.
Acum e important că ați trecut peste și că sunteți sănătos.
Da, asta nu-ți poate da nimeni, sănătate. Am stat șapte zile internat la terapie intensivă și ce am văzut acolo... M-a durut inima și mai tare, vă spun. Am văzut oameni, cu care vorbisem ziua, murind lângă mine, peste noapte.
O bunicuță cu care am vorbit la cinci după-amiază, care era conștientă, care-mi spunea cum vrea să pună roșii în grădină, în două ore era complet schimbată. Nu-și mai recunoștea familia, fata. Apoi s-a stins. Pentru mine a fost șocant, mai ales că nu trecusem prin astfel de momente.
Jean Vlădoiu: „M-a marcat sunetul aparatelor cardio”
Cred că pentru oricine ar fi șocant.
Da, exact. Iar sunetul făcut de acele aparate cardio, n-am ce... nici celui mai mare dușman al meu nu-i doresc să stea doar două nopți și să audă cum bipăie în permanență. M-a marcat. Iar din oră în oră să vină altă persoană cu stop cardiac și toate cele. Sau să moară un pacient. Dar am rezistat, ce să vă spun...
Psihicul dumneavoastră, ca fost sportiv de performanță, poate că e mai puternic decât al unui om care nu se confruntă cu mari provocări.
Așa cred și eu. În primele două zile nu cred că am dormit mai mult de zece minute. Dar apoi, încet, am început să mă obișnuiesc cu ceea ce se întâmpla în jurul meu. Simțeam cum devin mai puternic. Cum mă întăresc. Apoi au venit și foarte multe mesaje de încurajare, care mi-au prins bine. Eu nu voiam să se afle că sunt internat de vreo patru zile. Dar m-a sunat Filoti (n.r. Dan Filoti, jurnalist DigiSport) și i-am zis: «Nu mă invita la emisiune, pentru că sunt la terapie intensivă». Nu i-a venit să creadă, dar apoi s-a convins.
Au ajutat mesajele de încurajare?
Mai mult decât își imaginează cei care le-au trimis. E important să știi că sunt oameni care se gândesc la tine. Iar când le răspunzi îți iei mintea de la problemă. Păi, de când a apărut știrea și până pe la vreo 11 seara, de nu am scris la mesaje și am vorbit la telefon... îmi era și rușine de doctori, de asistente și de ceilalți pacienți. Bâzâia telefonul din cinci în cinci minute. Eh, dar a trecut acum.
Însă vreau să mai spun ceva. Mergeți la doctor când simțiți că e ceva în neregulă. Un control de 2-3 ore poate face diferența între viață și moarte. Corpul „vorbește” cu noi, dar trebuie să-l ascultăm.
Citește și
