Cristian Geambașu „Cine dracu-i și Eminescu ăla, noul golchipăr de la Venus?”

• O carte despre noi, cei din ziua de ieri. „Întoarcere în Bucureștiul interbelic” povestește despre o lume pierdută cu farmecul insuflat de talent și cu precizia dată de documentarea minuțioasă. Este un univers recuperat care ar putea să ne inspire. 

Adaugă GOLAZO.ro la favorite

În lumea aceea, care ar putea fi și a noastră, sportul are dedicate câteva pagini. Sportul privit ca o activitate nobilă, complement al vieții moderne. Veți fi surprinși câte similitudini cu sportul zilelor noastre, cu suporterii și pasiunea de acum

„Întoarcere în Bucureștiul interbelic” anunță din titlu o călătorie în timp. Romanul Ioanei Pârvulescu a fost publicat întâia oară în 2003 și a fost reeditat în 2024, tot la „Humanitas”.

Carevasăzică, nu vorbim despre ceea ce s-ar chema o carte nouă. Nici nu trebuie, tocmai aici este frumusețea demersului. Să scrii o carte despre ceva vechi presărând prospețimea prezentului și totul să rămână inalterabil.

Cred că „Întoarcere în Bucureștiul interbelic” este un roman, nu o lucrare memorialistică. Mai mult decât atât, mi se pare că este un roman de dragoste. De dragoste pentru București al cuiva care nu s-a născut în București. Împărtășesc sentimentul.

Lumini, umbre, modă, politică, spaime, speranțe. De toate

Călătoria prin Bucureștiul dintre primul și al doilea război te poartă într-o lume dispărută, printre lumini și umbre care reflectă sumedenie de corespondențe cu lumea „noastră”.

Obiceiuri, tradiții, moravuri și năravuri, spaime, speranțe, aspirații, decepții, drame și tragedii, iubiri celebre, ură viscerală, politică, administrație publică, viață literară, comerț, modă, arome și miasme, joie de vivre și mal de vivre.

Ioana Pârvulescu nu amintește nici în subtext cât a muncit pentru „Întoarcere”, dar dacă citești cele 350 de pagini ale cărții înțelegi că în spate este un efort uriaș de documentare. Este o formă de arheologie care sapă cu răbdare infinită prin arhive și amintiri.

Lumea ca ziar, lumea din ziar

Sursa principală a recreerii acelei lumi rămâne presa vremii. „Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale” este titlu altei cărți care ar trebui citită a Ioanei Pârvulescu.

Ziarele, multe și influente, ale timpului. Ziare care își trăiau zilele de glorie, ziare care mai aveau de așteptat 7, 8 decenii până ca descoperirea internetului, a motoarelor de căutare (Google și nu numai), a platformelor de socializare și de streaming să le împingă spre extincție.

Din lumea recompusă de Ioana Pârvulescu despre o perioadă care s-a dovedit a fi poate cea mai prolifică pentru literatura română descoperi că marii scriitori și poeți ai vremii erau în mod constant și scriitori la ziar. Adică, ziariști. Acolo, la ziar sau la revistă, își făceau mâna cum se spune. Își ascuțeau scrisul.

Pe când Eugen Ionescu nu era absurd și scria la ziar

Mulți dintre scriitorii ziariști erau și fondatori sau sau directori ori redactori șefi ai publicațiilor respective. Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Felix Aderca, Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu ori mai tinerii Emil Cioran, Mircea Eliade sau Eugen Ionescu erau și ziariști.

Aveau rubrici permanente, semnau editoriale, articole de opinie, pamflete. Important, se scria foarte bine. Nu erau prețioși, dar erau pretențioși. După caz erau entuziaști și emoționați sau caustici și nemiloși.

Aveau idei și limbaj modern, își adaptau scriitura la specificul cotidian al jurnalului pentru care prestau. Extrasele oferite de autoarea cărții din presa interbelică sunt mostre de presă vie, de o calitate pe care ar trebui să o invidiem noi, cei de astăzi. Nu o facem, încredințați că altele contează acum.

Camil și Leni la meci

Sportul practicat amator (cu precădere de cei cu oarecare dare de mână) sau profesionist (mai ales de cei mai săraci) și sportul privit, ca obiect al pasiunii, devin locuri comune în anii '20, '30 și '40.

Alături de ziariștii specializați (când?, cum?), cronica sportivă are parte de semnături ilustre: Camil Petrescu, Mihai Sebastian, Liviu Rebreanu. Dintre toți, cel mai atras de sport (fotbal mai ales, dar și box) este Camil Petrescu, autorul volumelor „Jocul Ielelor” și „Patul lui Procust”.

Camil merge frecvent pe stadion și ține cu Ripensia, virus pe care i-l transmite și uneia dintre iubitele sale, actrița Leni Caler.

„Am început să iubesc acest sport, să devin tot atât de pasionată ca și Camil. Nu lipseam de la niciun meci și mă manifestam zgomotos la jocul echipei Ripensia, favorita noastră; săream, aruncam pălăria în aer când un jucător marca un punct”, scrie Leni Caler vădit impresionată de acele experiențe. După meciuri, Camil scrie cronici la revista Fotbal.

Nici ei nu prea dădeau scorul!!

Mihail Sebastian, care la rându-i o iubea pe Leni și cu care, ce să vezi, se întâlnește tot la un meci, părea să țină cu rivala Ripensiei, Venus.

Sebastian se dovedește un spectator impresionat mai degrabă de ambient decât de meciul propriu-zis. „Totul era de un desen foarte delicat, dar de o bogăție de culori explozivă. Peluzele roșii, firmele de reclamă multicolore, iarba verde încă, tricourile pestrițe, negre, albe, albastre, o lume imensă, totul era amețitor”, scrie Sebastian care nu spune și scorul partidei (lucru moștenit nu se știe cum și de mulți jurnaliști sportivi contemporani), dar este impresionat de tăcerea celor peste 20 de mii de spectatori care păstrează un moment de reculegere se pare în memoria unui fotbalist străin.

Se țineau așadar momente de reculegere și pe atunci. Cu deosebirea că nimeni nu fluiera.

Microbul, microbistul

Riguroasă și bănuiesc că nu chiar străină de fenomen, Ioana Pârvulescu amintește că primul joc de fotbal disputat iarna la București a avut loc fix pe data de 20 ianuarie 1927, iar primul meci internațional interțări a fost jucat și pierdut de români, cu 1-2, în fața Iugoslaviei.

La Belgrad însă, amintește scriitoarea, ai noștri își luau revanșa, golul victoriei fiind înscris de Aurel Guga. Bodola, Deheleanu, Ghiță Ciolac, Chiroiu sau Bindea sunt personaje familiare pentru Camil Petrescu și Leni Caler, dar și pentru alte zeci de mii de români cuprinși de microb. Microbul fotbalului care a născut cuvântul microbist.

Copilul tobă de fotbal

„La final de ani '30 fotbalul deține deja supremația în interesul masculin, iar «copilul generic» (cum îl numește Ioana Pârvulescu) n-are 8 ani și cunoaște formația tuturor echipelor de football și matchurile jucate pe arenele bucureștene.

Înșiră sumedenie de nume stranii, decorate cu funcțiuni ale picioarelor - golchiper, half, inter și ofțait, goal, șut, corner. Iar părinții îl sorb din ochi: e precoce.

La 18 ani educația lui a continuat pe aceeași direcție. Cine dracu-i și Eminescu ăla, noul golchipăr de la Venus?” Delicios, nu? Doar că azi, după ce au picat BAC-ul, unii se întreabă cine-s și Cărtărescu și Pârvulescu ăștia, noi atacanți de la FCSB?

Toate-s vechi și nouă toate, cum ar spune poetul. Eminescu însuși. Apropo, lumea care citea odinioară (puțină și atunci!), nu prea era atrasă de poezie, ne dă de veste autoarea „Întoarcerii…”.

Altă asemănare pentru noi cei care credem că trăim într-un timp suspendat definitiv de trecut. Știați că una din spaimele înaintașilor noștri interbelici era topirea calotei glaciare de la Poli? Ori că ziarele publicau și atunci teste de măsurat inteligența?

„Aveau cremă Nivea de zi și de noapte, aveau Miss România și Miss Europa, aveau recensământ la zi (nu îi cipa nimeni?!), aveau cafea la filtru și aveau Burse Humboldt și Rockefeller. Aveau de toate”, mai scrie Ioana Pârvulescu într-un fel de concluzie mucalită a romanului.

Închei cu speranța că v-am făcut o poftă să citiți măcar egală cu aceea pentru sarmale. Este o carte despre noi toți, cei de ieri și cei de azi.