Publicat:
06.03.2026, ora 13:04
Actualizat: 06.03.2026, ora 13:26
- Amir Kiarash, 44 de ani, s-a născut la Teheran, trăiește în România din 1992 și nu și-a mai văzut țara natală din 1993.
- Jurnalistul sportiv descrie situația dramatică a Iranului. Cât a suferit din cauza regimului Ali Khamenei și cât suferă în tragedia războiului.
- Își aminteștește conflictul Iran - Irak trăit de el la Teheran în anii ‘80: „M-a marcat pe viață”.
Amir Kiarash este unicul jurnalist român de origine iraniană. În vârstă de 44 de ani, născut la Teheran, a ajuns în 1992 în România, la 11 ani.
De atunci, a mai vizitat o singură dată țara natală, în 1993. A trăit la București, dar s-a gândit mereu la compatrioții aflați sub regimul Ali Khamenei, a suferit pentru ei, a protestat la fiecare revoltă înecată în sânge.
La fiecare cursă de alergare la care a participat, a arătat lumii numele și culorile Iranului.
Jurnalist sportiv, acum la sport.ro, după o lungă perioadă la Adevărul, Amir a postat duminică, după moartea ayatollahului care era la putere din 1979:
„E cea mai bună veste despre viața politică a Iranului pe care am auzit-o de când am venit în România”.
A vorbit pentru cititorii GOLAZO.ro. Situația din Iran îl frământă, îl îngrijorează, îl doare. Iar războiul îl afectează chiar mai rău decât regimul ce refuză să cadă.
Amir Kiarash: „În interior, sunt praf. O asemenea situație te distruge”
Salut, Amir. Cum au fost ultimele zile pentru tine?
Aparent, te uiți la un om funcțional, care mai și zâmbește, vorbește, dar în interior sunt praf. Miercuri spre joi a fost prima noapte în care am dormit neîntors, însă numai pentru că nu am dormit în nopțile precedente. E o chestie foarte ciudată. Sunt în România din 1992, n-am mai fost în Iran din 1993, totuși, în astfel de momente, îți dai seama că rămâi atașat sufletește de un loc și te distruge o asemenea situație, îți spun cu toată sinceritatea.
Câți ani aveai în 1992?
Aveam 11 ani, cea mai parte a vieții am trăit-o în România. Ceea ce simt eu acum e valabil pentru orice om. Chiar dacă vârstele nu se mai compară, și tu dacă ai pleca mâine în Noua Zeelandă și s-ar întâmpla ceva cu România peste 40 de ani ai fierbe, ai avea un tumult interior. Eu tot primesc zilele astea o întrebare…
„Am 80 de milioane de rude în Iran”
Ce întrebare?
Ai rude în Iran? Le-am zis oamenilor, n-am rude, dar cu legătura afectivă dintre mine și țara în care m-am născut, consider că acolo am 80 de milioane de rude. Crede-mă, îi ziceam și soției, care e româncă: orice s-ar întâmpla în Iran de mâine, cade sau nu cade regimul ăsta, eu în cel mai bun caz m-aș duce în două vizite, să vadă și Valentina Iranul, țara în care m-am născut, nu mai mult de atât, viața mea va continua tot în România. Chiar și așa, am fierberea asta, suferința.
Cum te-a afectat această săptămână de război?
N-am putut să dorm. Sâmbătă spre duminică, duminică spre luni, luni spre marți, marți spre miercuri, m-am pus în pat la 11, 11:30 seara, că încep destul de devreme dimineață la sport.ro. Ațipeam o oră și ceva, mă trezeam la 1:00 și nu mai puteam să adorm, mă uitam la ceas, se făcea 3-4 dimineața.
Ultima imagine: „Cum ieșeam de pe strada unde era casa noastră din Teheran”
Ce ai simțit atunci, în 1992, plecând și lăsând Iranul în urmă?
În acel moment, nu-mi imaginam că ăsta va fi viitorul. Am și acum o imagine în fața ochilor, din 1993, când a chemat mama taxiul să ne ducă la aeroport, la ultima mea vizită în Iran, și mi-a rămas ca o ironie a sorții întipărită în minte imaginea cu taxiul care ne-a luat și ne-a dus spre aeroport. Cum ieșeam de pe strada unde era casa noastră din Teheran. Am toată acea imagine în fața ochilor deși au trecut peste 30 de ani. Dacă mi-ar fi spus cineva atunci că nu mă voi mai întoarce acolo 30 și ceva de ani, pentru că nici acum nu știu când voi merge iar în Iran, nu mi-aș fi imaginat niciodată.
Am avut o copilărie și o viață foarte fericită în România. Aici e la modul cel mai sincer a doua mea casă. Mereu când vorbesc cu prietenii mei iranieni, toți suntem de acord că România ne-a primit și ne-a tratat foarte bine Amir Kiarash, jurnalist român de origine iraniană
„Mă doare de zece ori mai tare. Războiul îmi sfâșie sufletul. Am trăit unul în Iran”
Cum ai trăit în toți acești ani știind situația sumbră de acolo?
Până acum, regimul ăsta, așa rău cum este, malefic, putred și un sac de puroi, cum vrei să-i zici regimului actual din cauza căruia eu nu pot să mă întorc în Iran, îți dai seama, toate aparițiile mele mediatice de aici au fost transmise în Iran de ambasadă, sunt pasibil și de stagiul militar deși am 44 de ani, dacă mă duc trebuie să fac doi ani de armată că așa e legea în Iran, cu toate chestiile astea pe care ți le spun, regimul ăsta măcar reușise să asigure stabilitate. Cunoșteam situația din Iran și mă durea foarte mult să văd oameni omorâți pe străzi la proteste, dar ceea ce văd acum mă doare de zece ori mai tare.
Războiul…
Toate problemele pe care le aveau oamenii acolo, sărăcia, probleme sociale, probleme ecologice, sunt foarte multe lucruri despre care nu se vorbește acum în România, în Iran e o criză acută de apă, în Teheran, capitala țării, se taie apa de la miezul nopții până la 6 dimineața, pentru că n-au să le dea oamenilor apă. La toate problemele astea s-a mai adăugat una acum. Căderea bombelor din cer. Asta îmi sfâșie sufletul. Crede-mă, eu am trăit un război!
„Marcat pe viață dacă trăiești într-un loc în care cad bombe și rachete din cer”
Cel dintre Iran și Irak, din anii ‘80?
Am prins războiul cu Irakul integral, 1980-’88, și în ultimul an de război s-a ajuns în Teheran cu bombardamentele, aveam șapte ani, eram clasa I. Amintirile de atunci m-au marcat pe viață. Să trăiești într-un loc în care cad bombe și rachete din cer. Mă bucur enorm că niciun român nu a prins așa ceva. E cumplit.
Am avut Revoluția, dar nu se compară.
Nu se compară. Dacă acum trece un elicopter pe deasupra noastră într-o zi normală, îți creează o senzație de neliniște. Sau dacă te duci la o paradă militară unde știi că totul este regizat, din nou, zgomotul avionului de război tot te neliniștește. Acum imaginează-ți să fii într-un oraș în care auzi o sirenă, așa era în timpul războiului cu Irak, o voce îți spunea la televizor sau la radio că trebuie să mergi la adăpost și tu nu știai dacă mai ieși din acel adăpost.
„O rachetă a trecut prin fața geamului, casa s-a luminat. Am văzut moartea în fața ochilor”
Îți mai amintești ceva de atunci?
E o imagine care mi-a rămas și acum în cap, o imagine care m-a marcat pe viață. Am trăit în timpul războiului cu Irak într-o zonă a Teheranului cu foarte multe clădiri guvernamentale, aveam lângă noi un soi de RADET, o zonă puternic bombardată. Odată, tatăl meu scria un cec bancar, eram în apartament și o rachetă a trecut prin fața geamului, toată casa s-a luminat ca-n filme, toate ușile care erau închise s-au deschis.
De la suflul rachetei.
Când trece, racheta creează un soi de val. În secundele alea, copil fiind, am văzut moartea în fața ochilor. Racheta a căzut mai încolo și a lovit acel RADET. Toată scena zici că s-a întâmplat ieri, atât de puternică este amintirea asta. Niciodată nu pot fi de partea unui război. Războiul este un lucru cumplit. Sunt și iranieni care susțin acum că e foarte bine că s-a întâmplat acest război, pentru că o să ducă la răsturnarea regimului.
„Mereu a fost măcel. Oamenii cu mâinile goale nu pot răsturna un regim”
Și crezi că acesta va fi efectul?
Nu văd răsturnarea regimului prin bombardare. Sper din tot sufletul să mă înșel, să mă suni peste trei săptămâni și să-mi spui că am citit greșit situația. Dar dacă acest război nu va duce la căderea regimului și, după trei săptămâni de bombardament, oamenii ăștia, cei din interiorul Iranului, vor rămâne cu toate problemele lor peste care au încă un bombardament, știi că a mai fost unul în iunie anul trecut, n-o să aibă niciun sens războiul. N-am susținut niciodată niciun moment acest război, dar măcar acum să ducă la căderea regimului. Nici nu mă mai gândesc la cine va veni după ei.
Măcar să vedem căderea regimului, pentru că asta ni s-a fluturat prin fața ochilor, o să fie un atac care o să vă elibereze. Totuși, istoric, avem atât de multe exemple, Irak, Afganistan, în care războiul n-a adus nimic bun pentru oamenii care trăiau acolo Amir Kiarash, jurnalist român de origine iraniană
Puteau iranienii singuri să răstoarne regimul lui Ali Khamenei?
Nu. Exclus. Iar îți dau exemple istorice. Iranienii au ieșit în stradă nu mai departe de acum trei săptămâni, am văzut ce s-a întâmplat. Măcel. În 2022 au fost și atunci pe străzi. Măcel. În 2009, un episod de care lumea a uitat acum, dar cred că noi n-am avut în Iran nici măcar acum un protest de dimensiunile celui din 2009.
Dacă dai căutare, când Mahmoud Ahmadinejad (n.r. președintele Iranului între 2005 și 2013) a fraudat alegerile prezidențiale, o să descoperi niște poze care n-au mai fost văzute de atunci. Oamenii cu mâinile goale nu pot răsturna un regim Amir Kiarash, jurnalist român de origine iraniană
Ahmadinejad a rezistat până în 2013 ca președinte.
A fraudat alegerile atunci, a urmat un val masiv de proteste stradale și oamenii au fost iar măcelăriți și s-a terminat. Eu cred că un regim poate fi răsturnat doar dacă este o implozie, o trădare din interior sau un regim oricum șubred. Regimul ăsta iranian… când controlezi o țară de dimensiunile Iranului, o țară multietnică, timp de 47 de ani, spune ceva despre abilitatea regimului de a supraviețui. Nu cred că va cădea cu una, cu două.
Dar este acum în cel mai slab punct, nu?
Da, este într-un punct nevralgic. Dar de aici la a-ți imagina că va cădea prin simple bombardamente, eu nu văd asta.
Amir Kiarash: „Mie mi s-a zis și că au murit 100.000 de oameni la proteste”
Portughezul Ricardo Sa Pinto, care a antrenat la Esteghlal până în februarie, spunea că n-ar fi fost 20-25.000 de victime la ultimele proteste înecate în sânge, ci dublu. Avea dreptate?
Dacă își dă cineva cu părerea, te minte. Nu știu dacă au fost 15.000, 20.000, 40.000. Cred că au murit foarte mulți oameni, dar și dacă murea un singur om era o tragedie, orice om de pe planeta asta are dreptul să iasă la proteste, noi am fost la proteste în România de nu știu câte ori pentru diverse chestii în care am crezut, e dreptul nostru. Faptul că au murit 20.000, 40.000, 50.000, nu pot să zic o cifră. Cred că cifrele au fost și umflate de unii.
De ce crezi asta?
Ca să fie declanșat, războiul de acum a avut nevoie de o pregătire a opiniei publice. Cei care susțin războiul zic așa: „Războiul nu e așa de rău. Au murit 40.000 de oameni la proteste”. Mie mi s-a zis și de 100.000 de oameni, atenție! Un iranian din București m-a oprit pe stradă și mi-a spus: „Da, au murit 100.000 de oameni”. L-am întrebat: „Chiar au murit 100.000 la proteste?”. Răspunsul lui: „Da. De-asta e bun războiul”.
Nu se poate, cum să zici că războiul e bun? „Îți explic de ce”, mi-a spus. „Dacă o să fie un război care să ducă la căderea regimului, n-o să moară atât de mulți oameni”. Unii au umflat cifrele ca să justifice declanșarea războiului: „E bun, are costuri umane mai mici” Amir Kiarash, jurnalist român de origine iraniană
„Internetul nu funcționează. Liniile telefonice sunt tăiate”
Cum trăiești ce se întâmplă acum?
Sunt oripilat. Am văzut foarte multe scenarii, mă uit la multe analize și, de sâmbătă până acum, n-am citit un scenariu optimist, n-am văzut o analiză că va fi ceva bun.
Se poate afla acum ceva din Iran?
Acum nu te poți uita în Iran decât la posturile de televiziune, pentru că internetul nu funcționează de peste 120 de ore, nu poți să iei legătura telefonic cu nimeni acolo. Sună telefonul, dar nu răspunde nimeni, pentru că liniile telefonice sunt tăiate. Oamenii din interiorul Iranului pot vorbi între ei la telefon, dar tu, din afara țării, nu poți să iei legătura telefonic acum cu cineva din Iran.
„Acest conflict are potențialul de a declanșa inclusiv Al Treilea Război Mondial”
Spuneai de analizele citite.
Mă uit la foarte mulți analiști externi, este un tip, Jeffrey Sachs, un american absolvent de Harvard care predă acum la Columbia University, un om mai educat ca el pe științe politice cu greu poți găsi. Inclusiv el zice: „Dacă va degenera acest conflict, dacă s-ar prelungi, are potențialul de a declanșa inclusiv Al Treilea Război Mondial”. Acest Jeffrey Sachs nu este un om în căutare de senzațional. Repet, predă la Columbia University. Când spune așa ceva, mă pune pe gânduri. Acesta este cel mai rău scenariu și nu se va ajunge aici, dar și celelalte scenarii pe care le-am tot văzut sunt următoarele: „Iranul să devină un fel de Siria sau Irak, un teren fertil pentru apariția unor grupări teroriste gen ISIS”. Ferească Dumnezeu să înceapă acolo niște războaie civile, pentru că vorbim de o țară cu peste 80-90 de milioane de oameni.
Cum crezi că se va încheia acest conflict?
Cu cât înaintăm… Vorbesc mult cu prietenii mei iranieni din București, să ne liniștim, să ne consolăm unii pe alții, și ei sunt de aceeași părere: nu va fi bine pentru oamenii de acolo în niciun fel de scenariu.
Amir Kiarash: „Îl pun pe Khamenei lângă Stalin și Hitler”
Ce a însemnat Ali Khamenei pentru Iran?
Îl pun pe Ali Khamenei lângă Stalin și Hitler. Dacă există un singur lucru bun ieșit din acest atac militar, a fost eliminarea lui Khamenei, dar și aici vorbim despre un om care avea 86 de ani. Cred că oricum ar fi murit în câțiva ani de moarte naturală, doar nu ajungea să trăiască până la 106 ani. Moartea lui a fost un rezultat bun al acestui război. Când a apărut confirmarea oficială că a murit, duminică, am ieșit cu mai mulți prieteni iranieni, am făcut o mică sărbătoare în București. Dar dacă nu va cădea acest regim și va veni altul în locul lui…
Ce se întâmplă dacă vine fiul lui, Mojtaba Khamenei? Nu ar fi o prelungire a regimului?
Eu spun că regimul iranian nu stă în liderul ăsta suprem și oricine ar veni… Oricum, cred că și următorul va fi eliminat de Israel, pentru că Israel poate elimina orice om în interiorul Iranului și a dovedit asta în mod repetat. Să zicem că va rămâne unul dintre oamenii ăștia, că sunt toți o apă și-un pământ. Că este Mojtaba, că e altul, nu va veni unul mai răsărit, despre care să zici: „Da, ăsta e soluția”.
„În interiorul țării, nimeni nu știe câți oameni îl susțin pe fiul fostului șah al Iranului”
Ce ar trebui să se întâmple pentru o schimbare?
Regimul ăsta să cadă cu totul. Gândul că vine altul mai așa… Eu nu cred în asemenea scenarii. Acum, dacă tot s-a întâmplat rahatul ăsta care se numește război, măcar să zici: OK, s-a întâmplat, dar a adus ceva bun. Acel ceva bun ar trebui să fie căderea regimului. Acum, nu văd acest lucru, dar nici eu, nici tu nu avem acces la toate informațiile, nu știm ce se pune la cale. Sper ca Netanyahu și Trump, care au declanșat războiul, să aibă niște planuri despre care noi doi nu știm astăzi.
Dacă nu se schimbă regimul, ce se câștigă cu acest război? Donald Trump a spus că vrea să se implice în alegerea noului lider, dar în Venezuela a lăsat tot pe cineva din vechiul regim.
E foarte greu să faci un implant din exteriorul țării. În diaspora iraniană se vorbește foarte mult despre fiul fostului șah al Iranului (n.r. Reza Pahlavi, 65 de ani), dar omul ăsta a plecat din Iran în 1979 și are o susținere puternică în afara Iranului. În interiorul țării, nimeni nu știe câți oameni îl susțin, sunt oameni care nu l-au văzut la față, nu știu mare lucru despre el, de-aia și Trump zice că preferă pe cineva din interior. Însă, dincolo de ce zice Trump, mai e un aspect.
„Nu ar fi mai normal ca unul care s-a luptat în interior să fie ales?”
Care?
Noi avem în închisorile regimului iranian o mulțime de oameni care putrezesc acolo, pentru că s-au luptat cu regimul ăsta, în interior, cu mâinile goale. Deținuți politici. Te întreb ca observator din exterior: „Dacă este să cadă regimul, să vină altul, nu ar fi mai normal ca unul care s-a luptat în interior, unul de acolo să fie ales?”.
Cum a fost Mandela în Africa de Sud.
Absolut. Care s-a luptat cu mâinile goale și care a plătit un preț. Eu am zis: nu sunt un susținător al fiului fostului șah al Iranului, dar, dacă va veni, își va trece numele pe un buletin de vot și va obține 51 la sută din voturi, jos pălăria, apucă-te de treabă și reconstruiește Iranul, pentru că asta înseamnă democrație. Eu, în 44 de ani de viață, am votat la mai multe alegeri, și în România, și în Iran. Nu a ieșit tot timpul cel pe care mi-l doream. Dar dacă nu a ieșit omul pe care-l voiam, asta este, a decis majoritatea, ăsta e abecedarul democrației. Democrația nu înseamnă să iasă tot timpul ce vrei tu, decide majoritatea.
Dacă fiul fostului șah al Iranului va câștiga niște alegeri democratice, corect organizate în Iran, încă o dată, jos pălăria. Repet însă, nu văd acum un viitor foarte bun pentru Iran. Îți vorbesc din inimă, astea sunt convingerile mele astăzi Amir Kiarash, jurnalist român de origine iraniană
„Astea sunt ororile războiului”
Cum ți se pare faptul că loviturile alianței SUA - Israel nu sunt doar către ținte militare sau strategice, ci și spre școli, de exemplu?
Ăsta e războiul. Și Iranul face la fel. Astea sunt ororile războiului. Nu e o intervenție chirurgicală, cum vrea să ne convingă Vladimir Putin sau Benjamin Netanyahu, „lovim chirurgical”, nu există așa ceva. Chiar astăzi (n.r. joi) mi-a arătat un prieten iranian imagini din Teheran cu clădiri rezidențiale avariate puternic pentru că fuseseră în vecinătatea unei unități militare. Văd că se încearcă tot mai mult promovarea ideii că… promotorul acestei aberații a fost Putin, „noi lovim Ucraina chirurgical”. Ai provocat o tragedie umanitară, câți refugiați, milioane de oameni, câți ucraineni vedem pe străzile din România!
Nu, războiul este cumplit și niciodată nu trebuie să fie validat. Mă întristează foarte tare, te uiți în jur și realizezi că omenirea n-a progresat foarte mult, pentru că și în urmă cu sute de ani ne omoram între noi. Acum o facem cu mijloace mai sofisticate Amir Kiarash, jurnalist român de origine iraniană
Crezi că războiul se va termina destul de repede sau va dura și se va prelungi și în alte părți ale regiunii?
Cred că patru, cinci săptămâni situația asta va persista. Îți spun ce au zis oamenii care au declanșat războiul, Trump și Netanyahu au tot vorbit despre patru, cinci săptămâni. Războiul are niște costuri foarte mari, și financiar, din toate punctele de vedere. Refuz să cred că poate fi un război de luni, de ani de zile. Iar război regional este deja.
Era clar că Iranul, în momentul în care e atacat, nu poate riposta decât în jur, pentru că nu poate lovi Washington, n-are capacitatea asta. Era clar că va riposta asupra bazelor americane din regiune, ceea ce face. Nu există o țară atacată care să nu riposteze. Răspunsul era așteptat. Amir Kiarash
Cum vezi viitorul Iranului?
Sper ca oamenii să o ducă mai bine, suferința lor să fie cât mai mică. Asta e singura mea speranță pentru viitorul Iranului. Pentru că sunt legat sufletește foarte puternic de țara în care m-am născut.
Citește și
