Cătălin Tolontan De ce se ceartă Lucescu și Crăciunescu?

• Recent, Mircea Lucescu a spus la TVR Sport: „De la jumătatea anilor 80, construisem o echipă mare la Dinamo, iar Steaua ne mai bătea doar cu ajutorul lui Ion Crăciunescu”.
• Crăciunescu a replicat: „Lucescu e nimeni altul decât regele minciunilor! A păcălit cel mai mult fotbalul românesc. Oare de ce au fost nevoiți ăia să desființeze Gheata de Aur la finalul anilor '80”.

Cele două interviuri pe care le-am publicat ca jurnalist cu Traian Băsescu au început un pic mai târziu. În ambele cazuri, președintele României a ținut să amintească felul în care se simțea pe nava pe care o conducea.

„Când intram cu petrolierul în Bosfor…”, a început el povestea. Fizionomia i s-a schimbat. A întins larg mâinile, ca să semnifice cât de mare, de greu și de necuprins era totul.

Cum stătea așa, cu brațele în aer, căpitanul atingea Podul Galata și povârnișurile cartierului muncitoresc Üsküdar. Malul european și cel asiatic ale strâmtorii Bosfor îi apăreau din fumul memoriei. Marinarul câștiga, uneori, lupta imaginației cu tracasările președintelui.

Nu vor pune niciodată armele în cui

Când îi auzi pe Mircea Lucescu și pe Ion Crăciunescu că polemizează, pe teme de acum 40 de ani, te poți gândi că cei doi se copilăresc, cu cruzime. Dar poate că, precum în cazul lui Traian Băsescu, nu e doar o ranchiună imemorială, ci un fel de a te defini. Personalități hipercompetitive, Lucescu și Crăciunescu nu vor pune, niciodată, armele în cui. Așa se odihnesc ei.

Fotbalul e plin de astfel de exemple. Pe când gestiona una dintre cele mai importante suprafețe agricole din Europa de Est, Adrian Porumboiu vorbea despre cum l-au lucrat pe el, ca să nu ia titlul cu FC Vaslui. Marele antreprenor tot la fotbal trăgea. „Dacă Wesley nu rata în faza aia...”.

Iar când nu e supărat „definitiv” (perioadă care durează în medie 10-12 zile), Adrian Porumboiu te aleargă cu telefoane pentru că, în urmă cu 30 de ani, i-ai dat o notă injustă, zice el, în caseta tehnică a cronicii de la un meci oarecare, pe care l-a arbitrat la Bacău. Țin minte că au fost cam 400 de spectatori la partidă, dar pentru arbitrul FIFA nu contează.

Timpul a trecut, s-au topit ziarele acelea. Copacii au îmbătrânit, noi înșine am prins scoarță de enți și cursurile râurilor s-au schimbat, dar „omul în negru” nu poate uita nedreptatea. Bine, recunosc, i-am dat 6 și merita 7,5. Sfinte Sisoe! Să vedeți că acum va zice că a arbitrat de cel puțin 8.

Pentru fiecare dintre noi, epoca de aur este contemporană cu tinerețea. Pentru Mircea Lucescu, nu victoriile cu echipa națională, cu Galata sau cu Șahtior sunt miza, ci vechea sa rivalitate cu Steaua.

Pentru Ion Crăciunescu, nu faptul că a arbitrat o finală de Liga Campionilor dă măsura, ci să nu cumva să-i zică cineva că n-a fost corect înainte de 1989.

Se duelează pentru amintirea unor mari performanțe

Crăciunescu și Lucescu au devenit, pentru o perioadă îndelungată de timp, liderii incontestabili ai profesiei lor în România, și au atins o excepțională cotă internațională. La rândul lui, Porumboiu a însemnat mult pentru fotbalul nostru. Dar să nu le schimbi micile amintiri, care fac marile credințe, că atunci iau foc.

Poate că în alte timpuri, disputele lor au părut jocuri ale încăpățânării. Astăzi însă, când „Merge și așa” a devenit oficial și când, în epoca post adevăr, doar să șochezi contează, ceva s-a schimbat. Să ții cu dinții de fapte, așa cum tu și alții și le amintesc, poate că merită prețuit. Măcar se duelează pentru amintirea unor mari performanțe, nu pentru jucării.

Chiar dacă nota 8 e mult prea mult, asta chiar nu se poate, domnule Porumboiu, la meciul acela ați greșit de câteva ori.