Publicat:
14.06
Actualizat: 14.06
- Claudiu Bozeșan, 57 de ani, a fugit în Germania în 1989, după ce impresionase la Poli Timișoara.
- Acum el e stabilit la Wurzburg, orașul-gazdă al naționalei României la Euro
- Bozeșan și-a amintit că a refuzat Steaua în anii ‘80: „A fost o mare greșeală. Păcat”. Doi generali au încercat să-l forțeze să semneze atunci.
- Tragedia vieții sale a fost pierderea fratelui într-un grav accident rutier. Laurențiu Bozeșan a murit în Germania când nici nu împlinise 39 de ani: „Nu ne vom reveni niciodată din acel șoc”.
Corespondență GOLAZO.ro din Germania
Claudiu Bozeșan avea doar 23 de ani când a fugit din țară. Era un fotbalist în ascensiune, jucase la Chimica Târnăveni și mai ales la Poli Timișoara, un mijlocaș ofensiv de calitate.
Îl avea sprijin pe fratele său, Laurențiu, internațional, cu șapte ani mai mare, dar căuta o altă viață și a ajuns în Germania în vara lui 1989, cu șase luni înaintea Revoluției.
Fuga lui Bozeșan - din Timișoara în sufletul Bavariei
Căderea comunismului nu l-a făcut să se întoarcă. S-a stabilit la Wurzburg și este aici și astăzi, aproape patru decenii mai târziu.
După tumultul de acasă, cu meciuri dubioase, presiuni și amenințări, a descoperit un oraș medieval, liniștit și frumos, străjuit de fortăreața de pe deal, cu poduri de sute de ani peste râul Main, un important centru universitar cu mulți tineri într-o regiune viticolă cunoscută, și s-a îndrăgostit de el.
S-a adaptat vieții din Germania, a învățat să trăiască altfel, să gândească altfel, s-a căsătorit cu o localnică și are trei copii.
A jucat și fotbal, mai ales la Wurzburger Kickers, unde a devenit un nume important în istoria clubului, chiar dacă nu în Bundesliga.
La Kickers a continuat și după retragere multă vreme, 25 de ani ca jucător și antrenor doar la echipa din Wurzburg.
Nu a atins Bundesliga, dar a înfruntat Bayern în amicale și a fost coleg cu faimosul Andreas Moller, în 2003, la meciul de retragere al lui Martin Schneider, fost mijlocaș al Borussiei Monchengladbach.
Suferință profundă la 25 de ani după dispariția fratelui său, Laurentiu Bozeșan
O viață la fel de calmă precum orașul, liniște întreruptă brutal în octombrie 1998, odată cu dispariția fratelui său într-un grav accident rutier, tot în Germania.
Claudiu, 57 de ani, încă nu poate depăși pierderea lui Laurențiu. O durere profundă îl afectează și după 25 de ani fără fratele mai mare.
Vorbind despre el, ochii i s-au umplut de lacrimi. „Nu ne vom reveni niciodată”, a spus el, emoționat, la întâlnirea cu reporterii GOLAZO.ro.
Victoria împotriva sistemului
L-a liniștit prezența fiului cel mic, Fabio, care joacă și el fotbal și care are 23 de ani, la fel ca tatăl său când a ales să fugă din România.
Timp de o oră, fostul mijlocaș ofensiv și-a descris viața, cariera, și-a amintit de marea lui victorie cu Poli în fața lui Dinamo, 2-1 în 1987, un succes împotriva sistemului, dar și de retrogradarea misterioasă a Timișoarei la sfârșitul acelui sezon.
Regretă că a refuzat Steaua anilor ‘80, când armata a încercat să-l recruteze cu generalii.
E impresionat de schimbările din fotbalul german, care se întoarce la esența jocului de stradă.
Și nu putea să nu se refere la Euro și la naționala României. Crede că „tricolorii” pot reuși o surpriză. Să se califice dincolo de faza grupelor.
- Domnule Bozeșan, cum e viața în Germania după aproape 40 de ani?
- În Germania îmi merge bine, eu sunt de 35 de ani aici. Sunt căsătorit, am trei copii, fotbalul e bine și el, totul e OK.
- Ce v-a lipsit cel mai mult de când ați plecat din România și poate vă lipsește și în prezent?
- Mi-a lipsit în primul rând familia, sigur și prietenii. Dintr-o dată, am aterizat în Germania, a fost totul nou, și limba, și mentalitatea. A fost destul de dificil la început, dar cu timpul s-au schimbat toate în bine.
„Granițele erau închise și am stat numai între nemți. Nea Liță Dumitru m-a ajutat”
- De cât timp ați avut nevoie pentru a vă adapta, pentru a învăța limba germană?
- Ca să pot să vorbesc și să înțeleg bine am avut nevoie de o jumătate de an. Am avut noroc, pentru că la vremea aceea granițele erau închise și am stat numai între nemți. Automat, am fost nevoit să vorbesc și să învăț limba, a însemnat un ajutor foarte mare pentru a mă integra în sistemul, în viața germană.
- V-a sprijinit cineva la început?
- Când am rămas, nea Liță Dumitru m-a ajutat, îl cunoașteți. De fapt, eu voiam să plec în Spania înainte de Revoluție…
- Nu plănuiați să veniți în Germania?
- Prin Germania voiam să ajung în Spania, dar a fost o coincidență, nea Liță m-a sunat și mi-a zis să vin la Wurzburg, să stau un pic aici, să văd cum e în Germania. Viceprimarul din Wurzburg era și președinte atunci, mi-a zis să rămân un timp să văd cum e viața.
Inițial, voiam să rămân câteva săptămâni, să mă adaptez un pic, să fac o pauză și am rămas de tot la Wurzburg. Claudiu Bozeșan, fost fotbalist
„Făceam 16 kilometri pe zi ca să pot juca fotbal”
- Când ați plecat din România, în 1989, fotbalul românesc dădea o finalistă de Cupa Campionilor, urma să fim o prezență regulată la Campionatele Mondiale și Europene. Cum se vede azi de la distanță?
- Nu mai poți să compari, pentru că și viața s-a schimbat în comparație cu anii aceia. Îmi aduc aminte, pentru mine, fotbalul era totul. Mă trezeam de dimineață, mergeam la școală și după aceea până seara era numai fotbal. Eu mergeam la Târnăveni, din satul unde stăteam mă duceam dimineața la școală patru kilometri pe jos, mă întorceam la prânz încă patru kilometri, după-amiază încă patru kilometri dus, patru întors, făceam 16 kilometri pe zi ca să pot juca fotbal.
- Ce mai era în plus la vremea aceea?
- Luceafărul a fost o idee foarte bună, pentru că s-au lansat mulți jucători în acea perioadă. Îmi aduc aminte de generația mea, fără să mai vorbesc de generația fratelui meu și ale celorlalți dinainte, Hagi, Mateuț, Lupu, Dorinel Munteanu…
- Generații extraordinare.
- Era o concurență fantastică. De aceea mi-e foarte greu acum să fac o comparație. Nu mai sunt atâtea valori. Fotbaliști talentați există în România, dar e dificil să spun din ce cauză nu mai sunt atât de multe valori.
„Eu niciodată nu mă uit înapoi”
- Vă felicitați că ați plecat din România cu o jumătate de an înaintea Revoluției? Privind în urmă, credeți că ați luat decizia corectă?
- Da, eu niciodată nu mă uit înapoi. Sigur, mi-a trebuit un pic de timp până să mă acomodez, dar decizia a fost bună. Totuși, niciodată nu voi uita România, e țara unde m-am născut.
- Cum ați luat atunci decizia? Cum v-ați gândit? Aveați totuși 20 și ceva de ani.
- Aveam 23.
- Exact cât are fiul dumneavoastră Fabio acum.
- A fost o decizie luată corect. Și din cauza sistemului de la acea vreme din România, și a presiunilor legate de fotbal, de viață. Aveam niște cunoștințe aici în Germania și am acționat spontan.
- Ați fugit, practic. V-ați temut că vi s-ar putea întâmpla ceva?
- Tot timpul trăiam cu teama asta și când eram aici. Trăiam cu impresia că poate să vină cineva sau să se întâmple ceva. Se auziseră multe și aici. Când venisem în Germania, cu toate că erau foarte puțini români, aproape deloc, auzeam de cazuri în care se petrecuseră multe lucruri. După șase luni a venit Revoluția și s-a terminat totul.
„Mi-a fost teamă pentru toată familia”
- În cele șase luni v-a fost teamă de ceva? Pentru cei de acasă?
- Mi-a fost teamă, sigur, pentru părinții mei, pentru fratele meu, pentru toată familia. Dar nu s-a întâmplat nimic deosebit. Cu fotbaliștii probabil nu aveau atât de multe probleme, nu eram în politică, nu eram implicat în lucruri deosebite.
- Când ați venit aici, nu aveați nimic. Era Liță Dumitru, dar nu aveați un loc de muncă.
- Nu aveam nimic, era foarte greu, eram ca picat din cer. Și limba era dificilă. Dar am avut noroc pentru că, după ce am spus că voi rămâne aici pentru un timp, am fost susținut de o familie, care era sponsor la echipa clubului, avea hotelul său, atunci m-am adaptat la ei, mi-au dat și cameră unde să stau și să mănânc, a fost foarte important. Și, repet, am trăit printre nemți. În afara lui nea Liță Dumitru și a unui prieten comun, Lele, care avea aici o pizzerie și care l-a adus și pe Liță. El ne-a ajutat foarte mult. Mai erau câțiva sași și șvabi care vorbeau română…
- Jucați la un nivel bun în România, când ați ajuns aici cum era? Câteva divizii mai jos, dar cum era nivelul?
- Eram obișnuit cu Poli Timișoara. Eram titular în generația mea și un an sau doi mai târziu acea generație a eliminat-o pe Atletico Madrid. Noi jucam alt fotbal. Jucam foarte multe pase, aveam posesie... Aici, când venisem, era multă forță, viteză.
O jumătate de an am fost suspendat, n-am avut voie să joc. După aceea, era foarte greu să te integrezi, pentru că mecanismele erau formate. Claudiu Bozeșan, fost fotbalist
„Mi-a luat mult timp să învăț totul”
- Chiar și la un nivel mai jos?
- Veniseră și câțiva fotbaliști din România care au fost la echipa națională sau la echipe sus de tot. Am dat o probă la Schweinfurt, care promovase în liga a doua, am vorbit și cu ei. Mi-au zis că fotbalul e total diferit. Se juca foarte mult pe mingi lungi, pe forță, pe duel.
- În stil britanic.
- Da. Greu să te adaptezi. Și mentalitatea. Eu am avut nevoie de ani pentru a mă dezvolta. În primul an, în primii doi ani e dificil în Germania. Poate că, de aceea, auzind că e mult mai ușor în Spania să te adaptezi la stilul lor, am vrut inițial să ajung acolo. Și mi-a trebuit mult timp să învăț totul.
- Ce mai era diferit?
- Faza defensivă, de exemplu, era altcumva. Trebuia să joci mult mai simplu, nu se punea accent pe driblinguri, pe unu contra unu, pe combinații, se miza pe mingi lungi, forță, mingea a doua, total diferit.
„Am așteptat un an primul contract profesionist”
- După cât timp ați ajuns să puteți trăi din ce câștigați în fotbal în Germania?
- Am așteptat în jur de un an de zile până când am primit primul contract profesionist în liga a doua. După aceea a fost mai ușor. De la an la an tot mai ușor. Apoi am rămas în Wurzburg, am avut foarte mulți prieteni, m-am adaptat. Și în fotbal, și la stilul de viață, care era absolut altul față de România. Nu spun că era perfect, dar sistemul funcționa. După ce m-am adaptat și mi-am format o familie, m-am stabilit aici.
- Cât ați stat la Kickers Wurzburg ca jucător și antrenor? Un sfert de secol?
- Aproape 25 de ani. Kickers Wurzburg e echipa mea de suflet. La început, m-am dus la rivala lui Kickers, Heidenfeld, după aceea am primit contractul de profesionist la Schweinfurt…
Ulterior, au venit Pascu, Leu și Oloșutean cu care jucasem împreună la Timișoara, am zis că vreau să joc și eu cu băieții la Wurzburg, am și promovat în liga a treia cu ei atunci, am schimbat și sistemul, a fost foarte, foarte bine. Claudiu Bozeșan, fost fotbalist
- Cum ați caracteriza perioada Kickers?
- Am fost șapte-opt ani jucător, am fost și antrenor-jucător, dar am văzut că e foarte greu ca antrenor-jucător în liga a treia, am zis să rămân jucător și căpitan de echipă.
- Până la ce vârstă ați jucat?
- Până la 41 de ani, în liga a patra. Doi-trei ani fusesem la altă echipă, în liga a treia. După aceea, m-am lăsat și am preluat trupa de copii U15, U16, U17, U19, până la U23, și cu ei promovasem până în liga a 4-a. Apoi am fost în staff-ul tehnic al lui Bernd Hollerbach, care promovase în liga a doua și cu care lucram strâns. Eu eram la U23, el la echipa mare. Bernd Hollerbach e fostul secund al lui Felix Magath, cu care a colaborat mulți ani.
„Se vorbea că Dinamo ne-a picat. Au fost câteva arbitraje dubioase”
- Vă mai întreabă cineva despre România?
- Foarte mult. Și înainte, dar mai ales acum, în ultimele luni. Wurzburg se bucură pentru echipa națională a României și are foarte mulți susținători. Cred că nu există zi, dacă vorbesc cu un neamț, fără să amintească de națională într-un mod diferit. „Cum se simt, dacă mai am contacte…”.
- Și ajutați echipa?
- Indirect, da. Sunt implicat din partea clubului Kickers Wurzburg. Dacă sunt probleme la națională, ei știu că nu stau nici departe de hotel, mă pot suna oricând, îi ajut cu multă plăcere.
- Ce vă mai amintiți din perioada Timișoara? Au fost și clipe frumoase, și mai puțin frumoase.
- E păcat, pentru că în momentul de față Timișoara nu joacă în prima ligă. Timișoara e un oraș de fotbal. Au fost amintiri frumoase, cu promovări, meciul acela cu Dinamo, 2-1 în 1987, de care se vorbește și în ziua de astăzi, a fost extraordinar. Am avut antrenori foarte buni, de la Emeric Dembrovschi la Liță Dumitru, care m-au adus, până la Robert Cosmoc și Jackie Ionescu, un om extraordinar, antrenor fantastic. Când merg la Timișoara, am păstrat contactul cu el, are un umor deosebit la vârsta lui. Au fost momente frumoase, cu galeria lor, cu flerul lor deosebit. Am avut și o retrogradare care nu trebuia să vină…
- Acea retrogradare se leagă și de meciul Dinamo?
- Mi-e foarte greu să spun dacă se leagă de meciul cu Dinamo. Problema a fost că și noi am pierdut ultimele meciuri pe care nu trebuia să le pierdem. Au fost unele arbitraje împotriva noastră, se vorbea că Dinamo ne-a picat. E greu și cu Mircea Lucescu și acea poveste. Au fost câteva arbitraje dubioase, dar și noi am fost vinovați. La situația în care fusesem în tur și la punctele respective nu trebuia să retrogradăm.
„Simțeam presiunile făcute pentru a câștiga Dinamo”
- Dar vorbeați în vestiar, simțeați anumite arbitraje, știați ca fotbaliști…
- Sigur că simțeam, din cauza felului în care se comportau unii arbitri pe teren, simțeai deja pentru că nu a fost ca în tur. Când arbitrii nu comunicau, era un semn. Nu pot spune că numai arbitrii sau Dinamo… Dar unele meciuri poate decisive au fost ciudate.
- Acel meci cu Dinamo, 2-1, cum a fost? Cum a fost înaintea lui, în timpul lui, cum a fost după aceea?
- Despre acel meci se poate spune o poveste. Dinamo a încercat pe mai multe căi, erau presiuni mari în acea perioadă, iar noi, jucătorii, simțeam presiunile făcute pentru a câștiga Dinamo. Însă Jackie Ionescu, antrenorul nostru, a fost inițiatorul, cel care a spus: „Noi n-o să facem niciodată acest pact pentru Dinamo”. A mai zis: „Noi jucăm pe bune. Dacă ne înving, bine, dacă nu, e așa.
- Dar v-a zis cineva să cedați meciul? V-a zis clar cineva? Sau indirect?
- Da, erau persoane care veneau și spuneau „scurte” în favoarea lui Dinamo și restul urma să acționeze prin conducătorii clubului, dar ei au fost toți împotriva acestui pact și s-a jucat pe bune. Era o atmosferă… Suporterii stăteau până aproape de linia de margine. Cel puțin 50.000 de spectatori. S-a creat o tensiune și lumea din oraș aflase ce voia să facă Dinamo. Ca să poți câștiga trebuia să ai o zi bună. A fost foarte greu.
Macovei era acel arbitru din Deva, a fluierat numai într-o direcție. Nici nu puteai să ieși cu mingea afară. Sigur, Dinamo avea și o echipă foarte bună, se lupta la titlu cu Steaua, care a câștigat atunci Cupa Campionilor la Sevilla. Claudiu Bozeșan, fost fotbalist
„Jackie Ionescu spusese, dar eu nu pot zice nimic de Mircea Lucescu”
- Ocazii ați avut?
- Nu, dar pe cele avute le-am dat în poartă. 11 metri care n-a fost pentru Dinamo, Și Dinamo era o forță… Am a avut și puțin noroc. Iar împotriva arbitrului era o tensiune fantastică, foarte multe decizii… Dacă nu câștigam sau pierdeam, nici nu știu ce putea întâmpla.
- Acest gen de presiuni erau și contra Stelei.
- Nu. Cu Steaua, nu. Știu că venise Steaua după aceea la noi. Această mare presiune n-a fost bună pentru Dinamo în acea perioadă. A făcut ca jucătorii noștri să fie mai ambițioși, mai uniți, și am avut zeci de mii de suporteri care au stat în spatele echipei. Și arbitrii, și golul pe care l-au dat ei la 2-1…
- S-au spus atunci lucruri de Dinamo? Deja apăruseră amenințări din partea lui Lucescu? Vă spunea că o să picați, o să retrogradați, Ați auzit ceva?
- Eu n-am auzit, după acel meci eram bucuroși, venise lumea pe teren, de parcă am fi câștigat campionatul. După toate presiunile, se vorbise într-adevăr. Jackie Ionescu spusese, dar eu nu pot zice nimic de Mircea Lucescu. Auzisem multe lucruri, dar eu personal, nu.
„M-au sunat generalii și mi-au spus să merg în armată”
- Ați fi mers sau ați avut vreodată șansa de a juca la un nivel mare? Dinamo, Steaua…
- De două ori am avut posibilitatea. La 18 ani, jucam în campionatul de tineret, eram la Luceafărul, dar de fapt jucam pentru Petrolul Ploiești. Atunci știu că au fost câteva contacte indirecte, dar pentru mine a fost clar să merg la Timișoara. Fratele meu Laurențiu jucase la Timișoara și mi-a zis: „Claudiu, vii la Timișoara!”. Am dat și la facultate acolo, luasem examenul, eram student la Timișoara. După aceea a fost 1986, avusesem un contact, de fapt mi-a zis nea Liță Dumitru că Steaua ar fi interesată de mine. Eu eram în spital, aveam piciorul rupt.
- Cine vi l-a rupt?
- Ion Marin.
- Și ce-ați făcut?
- Steaua era interesată să merg acolo după ce mă făceam bine. Și așa, cu piciorul, după trei-patru săptămâni, mă sunaseră doi generali și mi-au spus ca eu trebuie să merg în armată.
În perioada aceea, dacă intrai la facultate făceai armata după facultate. Le-am zis că am intrat la facultate, aveam carnetul de student: „Nu, trebuie să mergeți cu noi”. Claudiu Bozeșan
„Dacă aș avea mintea de acum, sigur aș fi luat altă decizie”
- O presiune.
- Presiunea să mă tragă spre Steaua. În acea perioadă vorbisem cu nea Liță Dumitru: „Nea Liță, ce să fac?”. „Tu ce vrei?”, m-a întrebat el. „Eu vreau să rămân la Timișoara”. Între timp vorbisem cu frate-meu, venise din Italia unde a avut turneu cu Sportul Studențesc, trecuse cu autocarul pe la Timișoara exact în aceeași perioadă și mi-a spus: „Claudiu, nu, stai și termină facultatea aici!”. Vorbise cu Pacoste, care era atunci secretar la Timiș, „mi-a transmis că lucrurile s-au rezolvat, deocamdată poți să stai aici”.
- Nu era tentant să veniți la Steaua? Erau cei mai importanți ani din istoria Stelei.
- Aveam 18 ani, fratele meu mi-a zis: „Claudiu, termină facultatea la Timișoara. Facultate sau armată? Să mergi să iei un grad? Rămâi la Timișoara”. Acum, la urma-urmei, cred că a fost o mare greșeală pe care am făcut-o. Sigur, Steaua și Dinamo erau echipele mari pe vremea aia, se duelau la campionat, aveau cei mai buni jucători din țară, apăreau în cupele europene. Păcat. Eram și cu piciorul rupt, nu știam ce se întâmplă, mai pot să joc, nu pot să joc. Dacă aș avea mintea de acum la vârsta aceea, sigur aș fi luat altă decizie. Să joci cu cei mai buni din țară în aceeași echipă trebuie să te antrenezi și să te duelezi, ar fi fost ceva deosebit, dar… asta a fost. O greșeală. Poate ar fi trebuit să fac acest pas.
Am văzut că aproape toți jucătorii care erau din provincie, mai ales cei din zonele mai îndepărtate de București, ajungeau cu greu la echipa națională dacă nu erai la Steaua sau la Dinamo în acea perioadă. Rotariu a prins naționala după ce a ajuns la Steaua. Claudiu Bozeșan, fost fotbalist
„Fratele meu a fost idolul meu. Era potrivit fotbalului din Germania”
- Știu că e un subiect delicat pentru dumneavoastră. Cum vă amintiți de fratele Laurențiu, de cariera lui, de cât de bine juca la Sportul, ce echipă frumoasă avea? Și apoi, viața lui s-a sfârșit atât de tragic, la nici 39 de ani…
- Fratele meu a fost idolul meu. În fotbal, m-a ajutat foarte mult. Puteam oricând să-l sun să vorbim, își făcea mereu timp, mă lua peste tot cu el. Eram cu șapte ani mai mic și aveam o relație fantastică. A fost un fotbalist deosebit, un om deosebit. Și acum, când vorbesc cu multă lume din România, sigur că se referă în primul rând la fotbalistul Bozeșan, dar și la omul Bozeșan. Avea un suflet fantastic. Toată lumea îl iubea, și la hotel până la portar, foști fotbaliști, foști colegi de-ai lui.
- Cum era ca jucător?
- Avea o forță extraordinară, era potrivit fotbalului din Germania. Forță, un șut fantastic… O carieră foarte bună. Meciul cu Sportul împotriva lui Brondby, 4-0…
- 0-3, 3-0, 6-0 după penaltyuri. A eliminat-o pe Brondby.
- Da, da. Cu Laudrup, cu Schmeichel. A fost atunci un meci de vârf al lui. În ‘89, când eu am plecat, el a rămas. După vreo doi-trei ani venise aici în Germania, era stabilit la Reutlingen, se căsătorise și avea o fetiță… Apoi a venit acel accident tragic care a fost foarte dificil de explicat.
- Cât timp ați căutat răspunsuri pentru ceea ce s-a întâmplat? Pentru că nici azi nu se știe exact.
- Nu se știe. În primele zile, am fost total șocat. A fost un șoc și pentru familie și pentru toți.
A făcut accidentul cu camionul, dar nici până azi nu se știe dacă a fost un atac cardiac. Căzuse într-adevăr din mașină… S-a sfârșit tragic. Claudiu Bozeșan
- V-ați emoționat.
- O soartă tragică, neașteptată. Nu ne vom reveni niciodată.
- Țineți legătura cu familia, cu fata lui?
- Da. Ținem legătura, dar v-am spus, a fost o dispariție tragică.
EURO 2024. „România ar putea face o mare surpriză”
- Cum vedeți România la turneul final?
- Meciurile amicale trebuie uitate, sigur că pot fi trase unele concluzii, dar nu decisive. Eu zic că România are o echipă cu jucători foarte talentați și e bine că nu e favorită în grupă, Belgia e favorită, dar cred că prin încredere, prin forță, România ar putea face o mare surpriză la Campionatul European. Chiar dacă ultimele două meciuri de pregătire n-au fost bune, Germania n-a jucat bine în ultimele două meciuri, Anglia a pierdut și ea.
- Dar încrederea a scăzut în România și după 0-0 cu Liechtenstein.
- Liechtenstein s-a apărat, este foarte greu. Am văzut și Germania cu Grecia, în prima jumătate de oră n-au fost dueluri, jucătorii nu vor să se accidenteze, la Euro sunt alte meciuri. Sper ca România să iasă din grupă.
- Mergeți să vedeți România?
- Da.
- La toate cele trei meciuri?
- Nu la toate trei, să vedem cum ne organizăm, dar încercăm să fim prezenți.
- Ce mesaj aveți pentru români și națională?
- Toți românii, și cei de acasă, și cei din străinătate să susțină echipa națională. Trebuie să sufere ca să iasă din grupă, să aibă mult succes în Germania, să reprezinte culorile la un nivel înalt. Sunt optimist că naționala va ieși din grupă.
La Campionatul European e foarte greu, sunt favoritele Spania, Italia, Franța, Germania. Principalul e startul și Germania are un avantaj mare, publicul fanatic care îi poate da câteva procente în plus în randament. Claudiu Bozeșan
SISTEMUL GERMAN. „Alt stil de pregătire. Au schimbat toate antrenamentele”
- Ce ne lipsește acum? Doar viața s-a schimbat?
- Sigur, dar s-a schimbat și în Germania, s-a schimbat peste tot. Eu zic că baza e foarte importantă, baza în care se crește. Gică Hagi a făcut o academie și după câte știu sunt mulți jucători care au ajuns la națională. Dacă ar fi cinci-șase academii la acest nivel… Dar nu să aduci jucători la 17-18 ani, e prea târziu, trebuie pornit de jos ca să crești aceste valori.
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
- În România încă nu se înțelege că fără o academie puternică nu poți să crești nici jucători, nici echipe și nu poți să ai o națională puternică.
- Sigur, și trebuie să ai foarte multă răbdare, pentru că nu poți face de azi pe mâine, e nevoie de o perioadă mai lungă. Sunt jucători cărora le place fotbalul și au pasiune. Dacă există o academie în care și antrenorii fac totul cu dorință, cu inimă, jucătorii înțeleg asta și îi atragi mai ușor.
Antrenorii trebuie să fie foarte bine pregătiți și să nu caute neapărat rezultate. Dacă jucătorii au 10-12 ani și tu vrei numai rezultate, nu poți reuși. Ei trebuie să se dezvolte fără presiune. Claudiu Bozeșan
- Cum e în Germania?
- Aici a fost aceeași problemă și federația a făcut un sistem nou. În urmă cu o lună, am participat la un curs în care au fost 30-40 de antrenori și li s-a prezentat actualul stil al Germaniei. Au fost schimbate toate antrenamentele. Copiii nu mai joacă 11 contra 11. Au creat foarte multe jocuri adoptate și de școli, patru contra patru, doi contra doi, trei contra trei, pentru că jucătorii trebuie să aibă permanent foarte multe contacte cu mingea, trebuie să aibă foarte multe lupte unu contra unu. Acest sistem nou, total schimbat, a fost acceptat.
„Readuce fotbalul de stradă în școli și peste tot”
- E bine?
- E foarte bine. E ceea ce știam și noi în România, fotbalul de stradă. Au și spus, noi vrem să readucem fotbalul de stradă în școli și peste tot.
- Germania oferă astăzi mai mult individualității?
- Definitiv.
- Dar prin individualitate se formează și echipa.
- Exact. Echipă fără individualitate e foarte greu. Sunt exemple, Musiala, Wirtz, fotbaliști de stradă. Musiala e fantastic. E drept, a fost și foarte susținut la centrele de copii. În Germania, individualitatea va fi foarte importantă în următoarea perioadă.
- Lucrați în fotbal. Cum ajută statul german fotbalul mic, copii și juniori, cluburi din ligile inferioare, unde e dificil să atragi sponsori?
- În primul rând, sunt foarte multe terenuri de fotbal, terenuri sintetice. De exemplu, au făcut și aici în Wurzburg patru terenuri mici pentru patru contra patru, unde poate să joace oricine.
- Gratuit.
- Create de federația germană. Fotbalul de stradă. În plus, totul e coordonat. Prima dată, cluburile sunt susținute de federație, cu centre regionale. Numai aici, la Wurzburg, în zona Franconia Inferioară, sunt patru centre. Cei mai buni jucători în vârstă de 7 ani se antrenează luni la federația germană și după aceea revin la echipele la care sunt legitimați. Se organizează turnee de sală, se joacă foarte mult în Bavaria, turnee cu diferite centre.
- Pentru a descoperi și crește jucători?
- Ca să scoată la iveală talente. De aici pleacă, la 7-8 ani, prin cluburile de la juniori.
- Aceasta este sistemul, nu? Club mic, selecționată regională și astfel ajungi la vârful piramidei.
- În Bundesliga, pentru că aici sunt toate centrele. Până anul trecut, și Kickers Wurzburg a avut centru de Bundesliga la copii și juniori. Și aici o să se joace, de la U19. În Germania, de la anul, la U19 și U17, toate cluburile din Bundesliga vor juca între ele, nu mai retrogradează și nu mai promovează nicio echipă.
Fabio Bozeșan: „România va avea mereu un loc special în inima mea”
Claudiu Bozeșan l-a avut alături pe fiul său cel mic la dialogul cu GOLAZO.ro.
Fabio, născut la Wurzburg, înțelege română. Când uită cuvinte îl întreabă pe tată sau trece în engleză.
Joacă și el fotbal. În mai 2022, când evolua la FV Wurzburg, la amatori, golul său cu un șut de la jumătatea terenului a fost nominalizat la reușita lunii.
În 2023, s-a transferat la Schweinfurt, echipă din liga a patra, unde a evoluat și tatăl lui cândva.
În ultimul sezon, a fost printre cei mai valoroși jucători. A marcat 9 goluri, a oferit 9 pase decisive.
„Mi-am prelungit contractul pentru încă un an”, a spus băiatul lui Claudiu.
Tânărul e tot mijlocaș ofensiv, precum părintele său. „Îmi place să joc pe poziția numărului 10”. Dar e folosit și ca vârf. Număr 9.
Fabio este cel mai talentat la fotbal dintre copiii mei. Eu încerc să-i dau sfaturi cât se poate, dar calea trebuie să o decidă el. Claudiu Bozeșan
A participat o singură dată la o selecție FRF
Claudiu a dezvăluit că l-a dus pe Fabio în trecut la un trial de juniori făcut la FRF.
„Cred că în urmă cu 7-8 ani, dacă nu mă înșel era Geolgău, o selecție foarte scurtă, cu foarte puțini copii. A fost prea puțin să se vadă ceva”, a spus Bozeșan, explicând: „A participat numai la o selecție, dar ca să-ți dai seama de valoarea unui jucător trebuie observat de mai multe ori, ca să te convingi. După aceea, nu a mai fost invitat la altă selecție, s-a terminat totul”.
A urmat o scurtă discuție și cu Fabio:
- Ce știi despre fotbalul românesc, despre naționala României?
- Anul trecut, am văzut cu tata și cu bunica toată ziua fotbal din Germania și România. Tot în 2023, am fost la Cluj pe stadion. Mentalitatea în fotbal e complet diferită.
„Aș alege să joc pentru Germania”
- Dacă ai avea de ales între Germania și România, ce națională ai prefera?
- Aș alege și Germania, și România. Evident, Germania pentru că trăiesc aici, dar România va avea mereu un loc special în inima mea. Sper să nu fie adversare.
- Dacă ar fi să joci la una dintre cele două naționale, ce ai alege?
- Germania. Cu Musiala, Wirtz, ei sunt excepționali.
- Ce-ai vrea să vezi la naționala României la Euro?
- O surpriză. Câștigă împotriva Belgiei, ar fi o mare surpriză, simt că au o șansă, datorită mentalități, există un singur meci... În preliminarii au fost primii în grupă, nu mă îndoiesc că pot face surpriza.
- Ce jucători români cunoști?
- Ianis Hagi. L-am văzut cu bunica la televizor. Foarte talentat. Dar la naționala României favorită e echipa.
- Crezi că echipa e mai puternică decât o individualitate?
- Da.
Dialog între tată și fiu
Claudiu Bozeșan a spus cum ar vrea să-l vadă pe Fabio. „Pentru mine, e important să meargă în paralel și școala, și fotbalul. Pe vremea mea, în România, fotbalul era primul și după aceea școala. În schimb, când am venit aici, am văzut un alt sistem: prima dată școala, apoi fotbalul”.
Tatăl nu e atât de exigent: „Eu mi-aș dori ca ambele să fie pe același nivel și să termine facultatea, iar cu fotbalul să ajungă sus, cât se poate. În fotbal, situația se poate schimba foarte repede, de azi pe mâine. Sper să reușească ambele, și sportul, și școala. Să aibă succes”.
Fabio are și el o promisiune pentru Claudiu: „Voi face în paralel fotbal și școală”.
Concluzia sa: „Aici, în Germania, e foarte greu să joci fotbal profesionist. Dar avem o universitate foarte bună, învăț Economie”.
* Parteneriat: articol realizat cu sprijinul conectivității oferite de Vodafone la Euro2024
.jpeg)
