- Ar trebui să fie știrea țării, măcar a celei sportive. „Mă gândesc serios să bat recordul mondial la 100 de metri”.
- A trecut, însă, ca o adiere. Mai importante au fost medaliile de la Settecolli, deși acolo era doar „un meci de verificare”, un fel de Craiova-Jitomir.
De când nu a mai doborât cineva din România un record al lumii? De la David Popovici, ok. Și înainte? Săpăm în arhive? Anișoara Cușmir? Ne întoarcem pe vremea lui Ceaușescu?
M-a surprins această cărămidă aruncată în apă, acest mare angajament pe care puțini în lume și-l permit, făcut public de el, cel care până de curând spunea că scopul e să se distreze.
Chiar a răsucit promisiunea: „O văd ca pe un când, nu ca pe un dacă”. Adică nu se pune problema să nu. Și dacă nu? Întotdeauna există această posibilitate.
David nu a cunoscut doar momente de grație. După explozivul an 2022 a venit un 2023 fără medalii, apoi titlul olimpic jucat la mustață, acel aur covidat, după care, înainte de succesele mondiale de la Singapore, momentul de abis interior, când a vrut să lase totul baltă.
Popovici zâmbește mai tot timpul. Pare că se joacă. Dar e până la urmă tot un om. „Ești doar un om!”, șoptea în urechea împăratului sclavul lui Marcus Aurelius, ale cărui „Meditații” se află între lecturile favorite ale lui David.
Omul-pește a tot repetat asta la întoarcerea acasă. „Sunt doar un om”, dar știm cu toții, pe propria piele, că dincolo de vorbe și dincoace de epidermă e o altă lume.
Îl va băga David Popovici pe Pan Zhanle cu capul la fund?
Acum l-a primit la antrenamente pe omul care i-a furat recordul, Pan Zanhle. E ca într-un film polițist. Oare ce se va întâmpla în bazin, departe de ochii lumii, îl va băga cu capul la fund?
E o glumă, dar undeva, în adânc, există râca puternică de a fi fost bătut. Nu poți fi campion dacă nu resimți asta. Campionii sunt animale de pradă, oricât ar fi paradă.
E posibil ca David să vrea să-l adulmece pe acest chinez simpatic dar și copil al unei lumi asupra căreia planează suspiciuni. Posibil să vrea îl înțeleagă, să îi descompună mecanismul, să vadă din ce e făcut. E un război al zâmbetelor și plecăciunilor.
Recordul la sută? Fantastic. E cel mai tare din înot. Ce fel de David îl va ataca? Din ce se vede, nu cel de acum patru ani. E schimbat, are alt corp. Stilul de a înota nu mai e fluid, e mai în forță, sacadat. Înainte plutea, acum a început să „sape” în apă așa cum făceau „dulapurile” cu care se întrecea, înotătorii trapezoidali pe care i-a bătut.
David e mai mare, și nu doar ca personalitate. A ajuns aproape de varianta lui finală. Îl va ajuta trupul cel nou, mai voluminos, mai greu, să înoate mai repede decât cel vechi?
Popovici a bătut deja primul record mondial al lui Pan (46.80) cu noul corp: 46.51. Dar chinezul mai coborâse o treaptă, până la 46.40. Asta e ștacheta.
O să ziceți că 12 sutimi sunt un nimic, un mizilic, o marjă infinitezimală. Dar nu e așa. În ciclism, după sute de kilometri, victoria trebuie stabilită la fotografie. Timpul, distanțele se dilată enorm. Marginea bazinului se depărtează. Munca mentală e să o apropii.
David e, acum, pe un front pe care și la ales singur. Zâmbetele, atitudinea destinsă, sunt pentru public. În adânc se construiește un Mare Zid.
O aventură fabuloasă. Cine știe, poate va veni și ziua ei
Dar eu visam la altceva. Acela chiar e un vis. Recordul pe 200 metri liber. Care e un fel de Marte, pe când recordul pe sută e Luna. Acolo a mai fost.
Musk, cu toate derapajele și dezechilibrele, nu și-a fixat ca obiectiv satelitul Pământului. În înot, aceasta este cea mai mare provocare, pentru că timpul acela e o nebunie, e, cum ar zice David când nu-i vin cuvintele în română, „out of this world”.
Paul Biedermann, 2009, Mondialele de la Roma atât de dragă lui Popovici: 1.42.00. E ca o piramidă în mijlocul oceanului. Doi oameni au apucat doar să o întrezărească. Legendarul Phelps, 1.42.96. Și tânărul nostru, 1.42.97.
Între acești doi timpi și record e o distanță uriașă, un spațiu enorm neumblat, necartografiat. Cine îl va străbate va fi ca Amundsen, ca Edmund Hillary. Sau ca Indiana Jones, ca să venim mai spre oniricul epocii.
O aventură fabuloasă. Cine știe, poate va veni și ziua ei. Și atunci omul nostru va putea plânge ca Alexandru cel Mare, pentru că nu vor mai fi teritorii de cucerit.