Publicat:
07.05.2026, ora 10:41
Actualizat: 07.05.2026, ora 11:30
- Cum a fost posibil fenomenul Steaua ‘86? Ce fel de țară era România anilor ‘80, cum o duceau cetățenii ei, ce drepturi aveau, ce probleme și ce constrângeri? Aveau și bucurii sau totul era slalom printre privațiuni?
Cum trăiau fotbaliștii prin comparație cu compatrioții lor? Erau privilegiați sau împărtășeau și ei viața compatrioților? Și ce ne făcea atât de respectați și temuți în fotbal?
Celebrăm și comemorăm
Steaua ediție 1986 este o lume pierdută. 1986 este o lume dispărută. Spre deosebire de „1984”, romanul-avertisment al lui George Orwell, „1986” nu este o ficțiune.
Acum da, poate părea o plăsmuire a imaginației ca o echipă românească să câștige Champions League. Au trecut 40 de ani și ne încăpățânăm să nu uităm. Celebrăm și comemorăm în același timp. Nu avem atâtea amintiri prețioase încât să le pierdem pe drum.
Helmuth Duckadam, eroul absolut, a murit, instalându-se trist și tăcut în legendă. Nea Imi Ienei l-a urmat cu discreția proverbială. Prea domn printre atâția tovarăși. Au mai plecat și alții. Ilie Bărbulescu, Lucian Bălan, președintele Ion Alecsandrescu.
O lume dispărută
Dar Steaua 1986 este o lume pierdută nu doar prin dispăruții ei.
În 40 de ani câți au trecut de atunci lumea s-a schimbat de mai multe ori. A căzut Zidul Berlinului și o dată cu el Cortina de Fier a comunismului, care era mai mult decât o metaforă. Au apărut țări noi, au dispărut țări vechi.
Tehnologic, omenirea a plonjat în alte dimensiuni, inteligența artificială devine tot mai amenințătoare. Straniu, oamenii astăzi nu mai ajung pe Lună cum o făceau acum aproape 60 de ani.
România dogmatic comunistă
România anului 1986 era o țară din așa numitul Bloc Estic, al țărilor comuniste. După ce în anii ‘70 jucase rolul copilului rebel al sistemului care se opunea ideologic și economic Occidentului, România anilor ‘80 devenise țara cea mai dogmatică a blocului.
În Polonia sindicatele anunțau adevărata forță a muncitorimii, în Cehoslovacia aveau cuvântul intelectualii reformatori ca Vaclav Havel, iar în Uniunea Sovietică se instalase la putere Mihail Gorbaciov, un comunist reformist.
În acest timp, în România lui Ceaușescu domneau cultul personalității, puterea Securității și lipsurile traiului de zi cu zi.
Imaginile sărăciei
Magazinele alimentare, un fel de străbunici coate goale ai hipermarketurilor de azi, erau goale. Mare parte din producția agricolă mergea la export, în efortul regimului de a plăti datoria externă pe care tot el o crease în scopul industrializării.
Era penurie de orice, nu doar de mâncare. Un deodorant era un vis, un săpun, altul decât toxicul „Cheia”, alt vis. În apartamente era frig iarna și zăpușeală vara.
Un televizor color, o apariție recentă pe atunci, era un lux (costa între 10.000 și 15.000 de lei, adică echivalentul a 4-5 salarii medii) și reprezenta o investiție cumva inutilă la cele 2 ore de program, impregnate de cuvântările Tovarășului.
Dar chiar și așa, un astfel de aparat putea fi cumpărat dacă te înscriai pe o listă unde prioritate aveau cei cu relații.
Concedii „afară”? Serios? Festivaluri? Pe bune? Ultimele filme internaționale? Ei, hai! Libertatea cuvântului? Avea grijă Securitatea de cei câțiva nebuni care contestau regimul.
Cum juca Securitatea. Clar, nu 4-3-3!
România sfârșitului anilor ‘80 era o țară în care trăiai de nevoie și cu nevoi. România aceea însemna o goană după o bucată de carne și un kil de brânză. Existența ca subzistență.
După deschiderea ideologică din anii ‘70, când literatura, artele plastice, teatrul și filmul românesc începuseră să iasă în lume, urma cufundarea în obscurantismul comunist de sorginte chinezească și nord-coreeană.
Securitatea, adică Poliția politică a regimului, nu era o prezență la vedere, ci una insidioasă. Teama de Securitate a românilor, indusă parșiv prin legende chiar de lucrătorii din sistem, te făcea să asculți în surdină posturile de radio străine „dușmănoase” (vezi Europa Liberă și Vocea Americii) și să te gândești de mai multe ori până spuneai un banc cu Ceaușescu și consoarta lui.
Nu se mai satură!
„Nu se mai satură!”, ar fi exclamat tovarășa Elena văzând o coadă la o Alimentara unde se băgase ulei de floarea soarelui și salam de vară.
Securiștii „cei buni”, cei care se pregăteau să preia frâiele după decembrie ‘89 aruncau pe piață informații care să sporească ura cetățenilor pe conducători.
Care se simțeau bine. Vegetalii
Nu toată lumea îi ura însă, erau destui care se simțeau bine în lagăr. Aveau serviciu stabil, un apartament cu chirie de la Stat, din când în când făceau rost și de o butelie și de 1 metru cub de lemne pentru iarnă.
România nu a fost o țară anticomunistă cum încearcă unii să ne convingă. Nici o țară cu mari figuri ale disidenței. Ana Blandiana știa asta când a scris „Eu cred că suntem un popor vegetal/ Cine a văzut vreodată un copac revoltându-se?”. Ana Blandiana este urâtă și astăzi pentru aceste versuri.
Un paradox uriaș
Așa arăta România anului 1986. Este proiecția personală a cuiva care de-abia absolvise facultatea, nu era nici membru de partid, nici sindicalist, nici fiu de nomenclaturist comunist, nici disident.
Aceasta era România pe care mi-o amintesc prea bine, România care a făcut posibilă echipa Steaua care câștiga Cupa Campionilor Europeni la Sevilla. Un paradox uriaș sau un produs de export, ce era Steaua? Probabil și una, și cealaltă.
Cam de atunci s-a consacrat sintagma „Fotbalul, cel mai bun ambasador”. Un sistem opresiv vindea o imagine iluzorie prin intermediul fotbalului. Al sportului în general.
Sportul în România comunistă
Sportul în România era finanțat consistent de Statul comunist, care înțelesese oportunitatea. Tineri de la orașe și sate, mai ales de la sate, erau atrași către sportul de performanță tocmai datorită oportunităților oferite. Sistemul centralizat funcționa de minune în timpurile acelea.
Erau o sumedenie de antrenori care lucrau cu pasiune și competență. În anii ‘60 eram campioni mondiali la handbal și la fete și la băieți! La volei eram printre cei mai buni din Europa, pe când voleiul era un sport eminamente european.
La atletism dăduserăm deja campioni olimpici. Lia Manoliu, Mihaela Peneș, Viorica Viscopoleanu. Ione Drîmbă la scrimă, Ivan Patzaichin la canotaj.
La fotbal, Steaua Armatei și Dinamo a Miliției și Securității purtau un război fără armistiții din care s-au născut mari echipe. Steaua și Dinamo, cluburile departamentale cele mai puternice, aspirau cu mici excepții tot ce era valoros pe piața jucătorilor.
Aveam antrenori destoinici și jucători valoroși, dar vindeam și falsuri grosolane, cum a fost succesiunea de Ghete de Aur, Argint și Bronz câștigate de ai noștri după meciuri trucate.
Cușca aurită a fotbaliștilor
Fotbaliștii consacrați trăiau într-o cușcă aurită și le plăcea acolo. Nu era aur veritabil, dar ei o duceau mai bine decât românii de rând.
„Non amatori” era denumirea acceptată de regim pentru fotbaliști. Asta spunea că de fapt erau profesioniști într-o țară în care nu exista sport profesionist.
Fotbaliștii călătoreau în străinătate, aveau acces la valută (lucru interzis cetățenilor de rând), se puteau aproviziona de la așa-numitele magazine cu circuit închis ale Gospodăriei de partid, puteau aduce aparate video pe care ulterior le valorificau la prețuri comparabile cu ale unui autoturism Dacia 1300.
Un video, produs la mare preț și modă pe atunci, era simbol de bunăstare. Fotbaliștii le vindeau cu zecile. Cafeaua, alt produs prohibit în România de dinainte de 89, o vindeau șoferii de TIR, nu fotbaliștii. Ei erau la alt nivel.
Protectorul și veneratul Valentin
Erau la nivelul la care intrau sub oblăduirea unui personaj puternic sau măcar perceput ca fiind așa. Valentin Ceaușescu, venerat și astăzi de jucătorii Stelei ediție Sevilla, era fiul lui Nicolae Ceaușescu și beneficia de aura unui tip discret, cu școală afară, deci intelectual.
Fizician prin calificare profesională și microbist cu sufletul roș-albastru, Valentin Ceaușescu a fost protectorul acelei echipe. Protector nu doar între granițe, ci și în afara acestora.
Bumbi se temea degeaba!
Se temea Adrian Bumbescu, Bumbi „Colonelul”, de un arbitraj ostil la Sevilla, o mărturisește într-un interviu acordat colegilor Vlad Nedelea și Iosif Popescu. Nu avea de ce, francezul Michel Vautrot fusese luat de fizician.
După cum prezența la Sevilla a armatorului grec Iorgos Vardinoianis, alt amic al lui Valentin, întărea mesajul că Steaua nu era o amărâtă de echipă comunistă. Niște unii ai nimănui.
Steaua era o echipă puternică, știutoare de fotbal, norocoasă și beneficiară deșteaptă a absenței echipelor engleze. Steaua a fost ghimpele care a stricat petrecerea Barcelonei. Care Barcelonă nu era „Mas que un club”, echipa care urma să devină în anii 2000.
La Sevilla, pe Ramon Sanchez Pizjuan, nu a fost o atmosferă de mare ostilitate la adresa românilor, pentru că nici catalanii nu erau foarte iubiți în Andaluzia.
Bănuiesc că nici regele Juan Carlos nu a suferit foarte tare pentru Barça, el având oricum alte preocupări. Pe atunci necunoscute, presa mondenă era încă la pubertate.
Să câștigi fără să-ți faci iluzii
Felul în care Steaua și-a fructificat șansa, modul în care a știut să înghețe jocul și să-i transforme în pacienți docili pe adversari merită probabil un tratat de specialitate.
Ienei și băieții lui nu și-au făcut iluzii, ci au ieșit în întâmpinarea acestora. Au muncit, au fost nemiloși, nu și-au propus demonstrații estetice.
Sevilla 1986 este deocamdată singura poveste de succes absolut a fotbalului nostru. Fiind imposibil de reeditat, trebuie să scoatem „deocamdată”.
