Cătălin Țepelin Sportul se face de plăcere, nu de frică

• Un copil e înjurat, pălmuit și umilit pe teren. Imaginile brutale din investigația GOLAZO.ro ar trebui să dea insomnii oricui iubește fotbalul
• Pentru că deși toată lumea știe cum merg lucrurile, nimeni nu vorbește. Sistemul nu doar că acoperă, ci și încurajează comportamentele abuzive ale antrenorilor de la copii și juniori
• Cei mai mari complici: Federația, Statul și părinții micilor fotbaliști

Hai să mai dăm o dată play, ca să ni se strângă iar inima. 

Un antrenor răcnește sălbatic spre câțiva copii de 9-10 ani care abia se văd din șorturi. Unul dintre pici intră pe radarul pedagogului și în câteva secunde adună în palmares înjurături de morți, de mamă și de neam. Plus o palmă zdravănă încasată peste ceafă.

„La serviciu”, Gabi Stan, fost antrenor de prim-plan în fotbalul românesc, om care a avut Brașovul la picioare și multe generații de fotbaliști în mână. 

Și de-aici începe drama. Părinții puștiului, zice bătrânul Gabello, au trecut repede peste incident, „un episod izolat”, până la urmă ce mare lucru să-ți înjure cineva copilul de morți și să-l ia la palme? Apoi, clubul se spală și el rapid pe mâini, „e regretabil, am renunțat la domnul Stan, cu părinții n-am vorbit, nu știu, poate și copiii or fi obișnuiți cu un comportament mai dur”. 

Iar Gabi Stan vorbește despre înscenări și trăiește în lumea lui de „domn’ profesor” osificat în abuzuri, „o exagerare, dom’le, păi, aia e lovitură, ce dracu’?”. Ar ieși un dosar monstruos dacă s-ar apuca să vorbească toți foștii lui fotbaliști - să-l amintim aici măcar pe Romeo Surdu, care povestea cu un amestec ciudat de recunoștință și teroare: „Gabi Stan m-a lansat în fotbalul mare. Am mâncat multă bătaie de la el …”.

Performanța se face doar cu biciul?

Fotbalul românesc e un sindrom Stockholm la scară mare. Mulți părinți îi acceptă, îi încurajează și îi aplaudă pe abuzatorii propriilor copii, antrenorii care le promit că vor scoate fotbaliști din ei „și nu se poate, doamnă, dacă îi las să mi se urce în cap. Fotbalul cere sacrificii, eu trebuie să-i țin din scurt, să mă știe de frică, așa se face performanța, le mai dau câte una după ceafă, așa, îi mai înjur, pun biciul pe ei, dar să știți că al dumneavoastră e talentat, o să ajungă mare de tot, mergeți pe mâna mea!”.

Da, pentru mulți părinți bruma de talent intuită în copil poate fi pașaportul de ieșire din sărăcie. Și-atunci trebuie făcute sacrificii.

Să sacrificăm odrasla, deci! Să-l dăm pe mâna specialiștilor care să-i zdrobească personalitatea, să-i populăm copilăria cu traume, să-l călim cu niscavai coșmaruri. N-am aflat noi, dar sigur spaniolii, nemții sau italienii au ajuns campioni mondiali tot pentru că au luat bătaie când erau mici. 

Bucuria copiilor aproape că nu contează

La majoritatea meciurilor de copii și juniori la care am asistat prin București și împrejurimi, atmosfera e un festival de bip-uri, pigmentat cu îndemnuri la oase rupte și victorie cu orice preț, chiar cu prețul ruperii unui copil din echipa cealaltă. Nu e al tău, nu te interesează, poa’ să crape, „hai, Daviduț, dă-i un cap în gură!”. 

În lumea fotbalului juvenil este o lipsă teribilă de respect pentru bucuria primordială a sportului și mai ales a copilului îndrăgostit de sport. El ar vrea, sărmanul, să joace fotbal de drag, nu de frica lui „domn’ profesor” ori de rușine că n-a făcut preluare așa cum i-a urlat tata-Messi de pe margine. 

Cât mai tace FRF?

Așa se stinge plăcerea în sufletele unor copii de 7-8-10 ani. Înjurați, pocniți, striviți. Neprotejați de nimeni. Cine să-i protejeze?

Poate Federația, care ar putea controla și expune foarte ușor abuzurile, pentru că știe de multe dintre ele. Și în mod sigur ar putea face mai multe pentru educarea și profesionalizarea antrenorilor. Dar preferă să mimeze școlarizarea noului val printând doar niște diplome cenușii ca să mai dreneze ceva fonduri UEFA. 

Poate Statul, care în loc să spargă electoral sute de milioane în stadioane inutile ar fi putut reconstrui baza educațională a unor sporturi de masă. Cu banii tocați degeaba pe arene-fantomă la Tg. Jiu și Târgoviște, de exemplu, s-ar fi putut fabrica 500-1.000 de antrenori moderni, școliți afară și apoi plătiți acasă la nivel occidental, ca să fie capabili să crească sportul românesc de la bază. 

Altfel, poți să faci 50 de stadioane ultra-moderne și alte 1.000 de baze sportive impecabile, rezultatul final va fi zero dacă pe copii îi antrenează tot „domn’ profesori” care înjură și dau palme după ceafă. 

Trăim într-o lume care vorbește isteric de principii și practică la tot pasul fărădelegea, vorba lui TRU. Vrem o țară ca afară, la Euro am prins și gustul fotbalului de nivel înalt. Dar am devenit imuni la nedreptăți și lăsăm să treacă pe lângă noi cu o lejeritate sufocantă episoade care ar trebui să ne revolte pe toți, până-n vârful piramidei. 

Înjurăturile și palmele lui Gabi Stan spun, de fapt, povestea unui sistem putred. Sistemul care ne zdrobește copiii.

• Dacă aveți informații, imagini, filmulețe sau orice fel de dovadă a unor abuzuri sau orice fel de agresiuni la adresa copiilor și juniorilor, indiferent de disciplina sportivă, ne puteți scrie la adresa de mail [email protected]