Silviu Tudor Samuilă Adio, Sir Ienei

• Era de școală veche. Mereu elegant și exagerat de modest. Totuși, câștigase singura Cupă a Campionilor din istoria României, fusese primul care scosese naționala dintr-o grupă la un Campionat Mondial și mai apoi la un European.
• Cu toate astea, el se încăpățâna și refuza să vorbească la persoana întâi singular, de parcă fusese un simplu acompaniator al unor evenimente istorice, și nu creatorul lor. 

Modestia nu mai e la modă. Nu știu dacă a fost vreodată, însă în zilele noastre cu cât îți strigi mai tare succesele, cu cât rostești mai apăsat „eu sunt autorul”, cu atât convingi sau păcălești mai multă lume care chiar ajunge să te creadă.

Emeric Ienei a refuzat să fie vreodată protagonist. El vorbea despre penalty-ul lui Marius Lăcătuș, al cărui nume îl rostea cu duioșie, pronunțând apăsat acel „ș” final, de nebunia lui Gabi Balint, de eroismul lui Helmuth Duckadam, niciodată de felul în care pregătise cel mai mare meci făcut vreodată de o echipă românescă în cupele europene, semifinala retur cu Anderlecht de la București, sau de cum reușise să anihileze timp de 120 de minute o Barcelonă destinată să cucerească prima ei Cupă a Campionilor.

Nu a făcut-o nici mai târziu, când România lui a prestat cel mai frumos și generos fotbal al unei naționale la un turneu final.

Cu Ienei antrenor nu ne era frică de nimeni.

Nu mă credeți? Găsiți înregistrarea partidei cu Argentina lui Maradona și Caniggia din 1990 și veți vedea cum pasam mai bine și mai rapid decât ei, cum noi eram cei care dictam ritmul, cum Rotariu, la îndemnul genial al lui Nea Imi, l-a tamponat până la disperare pe Diego.

Veți fi mândri de cum juca România noastră și, tind să cred că, dacă atunci aveam cu adevărat o conducere de Federație și nu o organizatoare de târg de fotbaliști, aceea ar fi fost naționala cu cel mai lung parcurs la un Campionat Mondial.

Nu va mai exista vreodată un personaj ca Ienei, pentru că lumea de astăzi nu mai produce asemenea oameni.

Aveți vreo altă imagine a fantasticului antrenor decât aceea a unui om echilibrat, impecabil îmbrăcat, cu părul mereu aranjat, având o postură ireproșabilă și cu un discurs de senior?

Nu cred că ar fi luat prea multe like-uri pe Instagram.

Până și supărarea de după înfrângerea cu Portugalia de la Euro 2000 a avut șarmul ei și nu a conținut nimic malițios.

Pentru că așa era Ienei, un om bun, un gentleman desăvârșit, un Ion Rațiu al fotbalului, care aparținea mai degrabă aristrocrației britanice, decât agitatului spațiu balcanic.

Iar Jenei Imre mai era ceva, un maghiar care a iubit România și i-a oferit enorm, demonstrând, la fel ca Loți Boloni, că valoarea transcende stupidul conflict etnic.

În final, o dorință. Mi-aș dori din suflet ca în zilele ce urmează, moartea lui Emeric Ienei să nu fie transformată într-un război CSA Steaua – FCSB. Ar fi păcat.

Ienei a fost prea mare, prea bun și nu trebuie confiscat de vreuna din tabere. A fost atât de generos, încât s-a rupt în bucăți, oferind fiecăruia dintre noi câte o părticică.