Publicat:
08.04.2026, ora 17:29
Actualizat: 08.04.2026, ora 22:37
- Se întâmplă ceva ciudat, părem atinși de o amnezie colectivă. Unii ies din discuție, nu sunt amnezici, sunt prea tineri. Ferice de ei, lumea lor e nouă și plină de lucruri de descoperit!
E curios totuși că nimeni nu vorbește și nu scrie despre fotbalistul Mircea Lucescu. Pare o tăcere aproape vinovată. S-au spus vorbe frumoase și s-au scris texte emoționante despre el.
Portretul antrenorului Mircea Lucescu a căpătat dimensiuni uriașe. Dar fotbalistul, unde este el în poveste? Nu am calitatea de trezorier al amintirii marelui dispărut, mă întreb totuși.
Chipul inaccesibil
E păcat să îl uităm pe tânărul și foarte tânărul Lucescu, venerându-l pe antrenorul care urma să devină. Restituirea unei părți esențiale a vieții lui este un act de normalitate la ceas de cuvinte definitive.
Jucătorul Lucescu nu înseamnă fața întunecată a lunii, ci chipul lui ascuns și inaccesibil generațiilor tinere. Sunt oameni născuți recent și chiar de vârstă mijlocie care nu l-au văzut pe fotbalistul Lucescu.
Sunt mulți cei care cred că Mircea Lucescu a fost dintotdeauna antrenorul Mircea Lucescu. Ceea ce într-un fel e adevărat, îl simțeai că prezența lui pe teren nu are ca scop doar datul cu piciorul în minge.
Nu a greșit nicio centrare în viața lui!
Sunt încă oameni care l-au văzut jucând pe Mircea Lucescu. Ei ar avea ceva de spus, pentru că ei s-au bucurat văzându-l alergând harnic pe extremă, înscriind goluri, centrând pentru golurile altora.
Pentru golurile lui Dudu Georgescu. Dudu a fost mare pentru că l-a avut pe Lucescu, dar Lucescu a fost mare și pentru că l-a avut pe Dudu.
În fața unui tribunal care ar judeca erorile tehnice ale fotbaliștilor, nu există niciun martor care să afirme că Lucescu ar fi greșit vreo centrare în viața lui. Nu s-a întâmplat nici măcar atunci când Lucescu a intrat pe teren pentru Dinamo, ca să umple golul fizic lăsat de jucătorii care plecaseră la Mondialul italian din 1990.
Avea 45 de ani și rescria povestea lui Don Quijote. Dulcineea lui era fotbalul, iar morile de vânt erau înaintarea în vârstă, pierderea tinereții.
La Guadalajara, fără aer. Dar ce poveste!
Mircea Lucescu a fost numit căpitanul generației Guadalajara 1970. Nemilosul strateg Angelo Niculescu, călăul lui Dobrin, îi încredințase banderola de conducător al echipei care își întocmise singură certificatul de naștere la un amical faimos cu Anglia lui Bobby Moore, 1-1 în ‘69.
La un an distanță, România merge în Mexic la Mondial unde bate Cehoslovacia, dublă vicecampioană mondială, pierde la limită cu deținătoarea titlului, 0-1 cu Anglia și este învinsă de Brazilia cu care face spectacol.
Viitoarea campioană mondială câștiga cu 3-2. Era probabil cea mai bună Brazilie a tuturor timpurilor, Brazilia lui Pele, Tostao, Gerson, Jairzinho.
Mircea Lucescu a fost căpitanul integralist în cele 3 meciuri pe miticul stadion din Guadalajara, dar Mircea Lucescu acolo nu a fost acel Mircea Lucescu impenetrabil, mister metronom.
Nu s-a putut acomoda cu altitudinea podișurilor înalte mexicane, iar asta venea de undeva de dincolo de voință. A tras de el, a muncit, s-a pus în slujba echipei, dar nu a strălucit. Ca Liță Dumitru, ca Radu Nunweiller, ca Emeric Dembrovschi, ca Sandu Neagu. Asta nu l-a făcut mai mic, l-a făcut mai om.
Citea, învăța limbi străine, vizita muzee. Juca fotbal
Ordonat, inimos, cerebral și posesor al unei tehnici subtile, din aceea care nu îți ia ochii, Mircea Lucescu a fost un jucător modern și inteligent. Și necesar. Necesar înseamnă mai mult decât util.
Lucescu își câștigase pe teren autoritatea pe care ți-o oferă meșteșugul dublat de cultură. Când a început să antreneze era cu încălzirea făcută. Citea, învăța limbi străine, vizita muzee, viziona spectacole de teatru.
El și Dinu, rivali și prieteni, atât de opuși, dar atât de asemănători, erau niște personaje anacronice în fotbalul românesc. În tot fotbalul, de fapt. Ce-i, dom'le, cu ăștia, se dau culți?! Și la ce le folosește? Ei, s-a văzut la ce.
Imagini
Mircea Lucescu a fost un mare fotbalist. Atât cât pricep din fotbal, susțin că a fost un mare fotbalist. L-am văzut jucând în zeci de meciuri, l-am admirat și am suferit când echipa lui pierdea.
Arăta bine pe teren cu cârlionții lui negri și tricoul alb al lui Dinamo. Fetele îi dădeau târcoale, dar el era serios și însurat. Sunt imagini pe care le păstrezi pur și simplu, nu pentru că îți propui. Acesta este Mircea Lucescu pe care îl știu. Și nu pleacă nicăieri.
