Radu Naum Româncele nimănui

• Experimentăm un paradox periculos. Deși România a terminat pe locul 11 Campionatul European de handbal feminin plutește o opinie pozitivă, cvasiunanimă asupra prestației naționalei.

Selecționerul Florentin Pera a început interviul de după ultimul meci, pierdut lamentabil împotriva Poloniei, cu: „Ne-am autodepășit”.

Te poți gândi cu înfricoșare la ce ar fi însemnat contrariul, adică o evoluție normală sau una slabă. Locul 11 e autodepășire, bravos națiune!

Suntem supuși unei hipnoze. Unul dintre cele mai bine finanțate sporturi de echipă raportat la restul lumii, cu o popularitate care dă în masochism, date fiind performanțele ultimilor mulți ani, ne îndeamnă să fim mulțumiți cu această mediocritate.

Țări în care handbalul feminin se străduie să capteze un pic din atenția publică, precum Franța sau Olanda, ne salută din mers. Cum de reușesc?

Adevărul e că, în acest sport cu slabă concurență mondială, e de ajuns să faci corect câteva lucruri simple. Noi nu le facem. Dar, atenție!, nu le facem cu program. Totul e intenționat, nu e o greșeală.

Ce se întâmplă în handbalul nostru e dărâmarea programatică a oricărei șanse de succes național. În tonul discuțiilor politice de astăzi putem vorbi drespre trădare. 

Trădare să fie, dar ia s-o știm și noi! Și începem cu domnul Pera, care are un discurs de Dr. Jekyll și Mr. Hyde, celebrul personaj fictiv care e, în același timp, respectabil doctor și crud ucigaș.

Selecționerul nu ratează nicio o ocazie pentru a ne spune că alta ar fi situația dacă româncele ar juca mai mult la echipele de club, echipe românești, desigur, susținute de autorități publice. O spune obsesiv.

Doar că, ce să vezi!, Pera este și antrenor al unei echipe de club, Gloria Bistrița, care deține – asta e poanta maximă! – recordul celor mai puține autohtone.

Au fost meciuri și cu doar două (dacă o excludem pe naturalizata Burlachenko) din lotul de 16. Bazaliu a marcat 35 de goluri în 7 meciuri la Euro cu eficacitate de peste 60%. La Bistrița are 9 goluri în 8 meciuri. De ce? Același antrenor care o folosește în atac la națională o utilizează în apărare la club, preferând o braziliancă.

Ca și la alte formații din Liga Florilor (Exotice) găsești la Bistrița toate semințiile pământului. Măcar acolo româncele, puține, chiar joacă.

În alte părți, spațiile de rezerve au deja scaune personalizate pentru ele. O alegere care s-ar justifica prin rezultate internaționale, nu? Nu. Deloc. E o păcăleală.

Bistrița e pe locul 7 din 8 în Champions League, singura competiție care are o oarecare rezonanță internațională. Romania n-a mai avut echipă în Final Four ChL din 2018. Aceasta e trădarea, pe bani publici. Să nu ne mai dăm pe după cireș. 

Singurul plus: sălile populate. Dacă e de ajuns, dacă nu contează decât plafonarea în bătălia internă, atunci, iarăși, să o știm. Să desființăm federația, o Ligă e de ajuns pentru a organiza competiția! E jenant.

După ce epoca Neagu a apus, senzația e că naționala trebuie doar să existe ca să capete laude. Cristina Neagu nu e, însă, Călin Georgescu. Renunțarea la handbalul pe persoană fizică nu e suficientă. Normalitatea nu trebuie celebrată ca o medalie olimpică. Nu, e doar un pas de recuperare a unui handbal decent.

Performanța nu se face ca la teatru, cu aplauze furtunoase indiferent de cât de bun e spectacolul. Spiritul, da, e bun, dar nu va fi suficient. Cu heirup merge o dată, nicidecum la infinit. Or, calitativ și fizic, handbalul nostru e încă departe. Nu există coerență, structură care să reziste. Trăim încă din sclipiri.

Sigur, e încurajator să vezi că există fete inteligente, cu orizont și ambiție. Conduse de un selecționer adecvat ele pot construi o națională modernă, una care să nu mai fie sparring-partner pentru mărimile acestui sport. Doar că acum se vor întoarce la echipele de club și la privit jocul de pe margine. Ca toată țara, handbalul e „fiecare cu a mă-sii”. Să nu ne așteptăm la minuni. Nu aici. De fapt, nicăieri.

Fetele luminoase ale momentului trebuie să fie jucate sau să plece. Să mai lase din pretenții, să renunțe la automulțumirea unui salariu generos carte le garantează tușa și să bată Europa, cum fac colegele lor care vin aici și le iau locul.

Două săptămâni de zburdat pe an nu poate fi un proiect de carieră.

Plecați! Plecați departe de acest handbal care vă ignoră și apoi făceți-l să vă implore în genunchi întoarcerea acasă. Ce victorie și ce răzbunare ar fi!