Publicat:
17.07.2024, ora 19:58
Actualizat: 18.07.2024, ora 00:36
- Helmut Heimann, 66 de ani, a debutat ca ziarist în România comunistă și a lucrat între 1991 și 2013 la ediția de Stuttgart a ziarului european cu cel mai mare tiraj.
- Și-a amintit cum scria în presa occidentală încă dinainte de Revoluție cu semnătura lui: „Dacă mă descopereau atunci, de la Casa Scânteii până la Rahova nu era așa departe”.
- Nu a uitat de Răducioiu și Ganea, a rememorat episoade trăite în Bundesliga și a dezvăluit detaliul stupefiant al ziarelor germane: cenzura!
Pe Helmut Heimann l-am întâlnit în Germania, la o terasă situată chiar la academia de juniori a lui VfB Stuttgart.
Are 66 de ani, e jurnalist sportiv german de origine română și a lucrat 22 de ani pentru Bild, între 1991 și 2013. După ce debutase ca ziarist în România, înainte de Revoluție, la Neue Banater Zeitung, ziarul de limbă germană din Timișoara.
Are multe amintiri, ne-a povestit o parte dintre ele.
Cum scria în presa străină cu semnătura sa încă din perioada comunismului, inclusiv un material de opinie incisiv în 1988 după finala Cupei României, când Steaua s-a retras de pe teren. Și unde era când revista germană cu acel articol a ajuns în țară.
„Abuzuri de putere atât de profunde nu mai există în Europa decât în RDG. Federația e o marionetă”
Iată câteva pasaje din „Scandalul anului în fotbal”:
„În culise se duce o luptă fără menajamente pentru supremația fotbalistică între armata și miliția lui Ceaușescu”.
Sau „Unsprezecele armatei s-a retras din joc, situație fără precedent chiar și în scandalosul fotbal românesc. Atât televiziunea, cât și postul de radio au întrerupt transmisiunea de la fața locului fără să rostească măcar un cuvânt despre incidente. O dovadă în plus despre teama și lipsa de maturitate (dependența) a comentatorilor. A doua zi, nu a apărut nicio cronică a meciului în toată presa română”.
Sau: „Federația Română de Fotbal e o marionetă, arată foarte clar cine decide în fotbalul românesc”. Sau „Abuzuri de putere atât de profunde nu mai există în Europa decât în RDG”. Sau ”Spre binele fotbalului, UEFA și FIFA ar trebui să se implice și să nu permită accesul vreunei echipe române în Cupa Cupelor”.
Ce a trebuit să facă Helmut Heimann pentru a se angaja la Bild, ziarul european cu cel mai mare tiraj, 5 milioane de exemplare în 1991, ne-a redat momente trăite în acea perioadă. Cum a călătorit cu trenul la un meci amânat pentru că nu avea telefon mobil și cum l-a văzut pe faimosul antrenor Joachim Loew tuns zero.
Nu a uitat de jucătorii români de la Stuttgart, de primul interviu în Germania după transferul lui Răducioiu la VfB, de „impulsivul Ganea” și episodul când atacantul a aruncat o înghețată după antrenorul Magath în cantonament…
Ne-a vorbit de presa germană, dezvăluindu-ne „cenzura” acceptată de publicațiile locale timp de un deceniu.
Și a încheiat comentând evoluția „tricolorilor”. Neașteptatul lor Euro.
„Patria e acolo unde rămâi când pleci”
Domnule Heimann, vorbim în prima sau a doua casă a dumneavoastră, cum considerați Germania?
Prima mea casă va fi întotdeauna acolo unde m-am născut, în România. La Iecea Mare, județul Timiș.
Și Germania? Țara de adopție?
Cam așa, da. Există o zicală în germană, Heimat ist da wo man bleibt wenn man geht. Heimat e un cuvânt care nu se poate traduce în nicio limbă…
Patrie.
Patrie e Vaterland. Heimat e ceva special. Să zicem acum patrie, Patria e acolo unde rămâi când pleci. Așa e și în cazul meu.
„Dintre toți redactorii de la patru ziare, am fost singurul care nu era membru de partid”
Ați scris ca jurnalist sportiv atât de mult timp. Cu ce ați rămas după toți acești ani de presă?
Cu foarte multe impresii, întâmplări… Eu am lucrat în România la ziarul de limbă germană din Timișoara Neue Banater Zeitung. După emigrare, în 1990, am fost la Bild. Copil fiind, mi-am dorit să fiu ziarist sportiv. Când alții spuneau că vor să devină polițiști sau pompieri sau cosmonauți, eu ziceam ziarist de sport, cu toate că nu aveam în familie pe nimeni interesat de sport. Am dovedit în România și în Germania că dacă ai un țel și-l urmărești, poți să învingi orice obstacol și să ajungi să lucrezi în domeniul în care îți dorești. Și am avut multe obstacole în România. Cu toate astea am ajuns în România, într-o țară comunistă, nefiind membru de partid, m-au dat afară și din UTC (n.r. Uniunea Tineretului Comunist), să lucrez la un ziar de partid.
În acea clădire din Timișoara au apărut ziare în patru limbi, română, germană, sârbă și maghiară. Dintre toți redactorii de la aceste patru ziare, am fost singurul care nu era membru de partid. Pentru acest fapt sunt mândru Helmut Heimann, jurnalist german de origine română
Ne-ați zis că ați fost chiar în Comitetul Executiv APS.
Cu toate că nu am fost membru de partid, am ajuns și în Comitetul Executiv, sună cam ciudat Comitet Executiv acum, dar atunci așa îi spunea, al Asociației Presei Sportive. Eram reprezentantul minorităților naționale din România. Ne chemau la ședințe care se țineau la început pe Vasile Conta, după aceea la Casa Scânteii. Era o situație foarte ciudată. Eu, ca ziarist, am publicat în acea vreme și în Germania…
„Părinții au fost șocați când au descoperit articolele semnate de mine în revistele străine”
Înainte de Revoluție?
Înainte de Revoluție. La revista Federației internaționale de istorie și statistică a fotbalului, care apărea la Wiesbaden. Avea mai multe reviste, Libero, Fussballweltzeitschrift… Acolo am publicat cu numele meu articole sportive cu implicarea regimului comunist.
Ați avut probleme?
Revistele acestea au venit prin poștă în România și au ajuns la Iecea Mare, unde tata era poștaș și le-a adus acasă. Părinții știau că public în acele reviste, dar au fost șocați când au descoperit articolele mele, care erau semnate Helmut Heimann, în paranteză România. Eu, de la Neue Banater Zeitung din Timișoara, știam că toate ziarele care vin din străinătate sunt controlate. Ziarele în care apărea ceva critic împotriva regimului nu ajungeau la destinație.
Noi primeam la Neue Banater Zeitung ziare din Germania, Der Spiegel, Suddeutsche Zeitung, Frankfurter Allgemeine Zeitung… Întotdeauna când lipsea unul știam că în acel număr apăruse ceva despre România Helmut Heimann, jurnalist german de origine română
Înseamnă că ați avut noroc?
Norocul meu a fost probabil că… Exista undeva, ori la Comitetul Central, ori la Securitate, o secție care controla presa occidentală care venea în România. Și, probabil, norocul meu a fost că, fiind o revistă de sport…
„Dacă mă descopereau atunci, de la Casa Scânteii până la Rahova nu era așa departe”
Nu s-au uitat cu atenție sau nu s-au uitat deloc.
Da. Părinții m-au întrebat: „Cum puteai să faci așa ceva? Puteai sub un pseudonim”. Eu le-am zis: „Nu. Acesta e principiul meu. Dacă scriu ceva, public cu numele meu”. Un articol foarte mare atunci a fost despre finala Cupei României din 1988, dintre Dinamo și Steaua, când s-a întrerupt transmisia, s-a retras Steaua… Am scris o pagină întreagă în revista aceea, toate dedesubturile.
Chiar atunci?
Articolul a apărut în ediția din noiembrie-decembrie 1988, era o revistă publicată o dată la două luni. Când revista a ajuns în România, eu eram la o ședință în Casa Scânteii. Ceva de necrezut, dar adevărat. Poate dacă mă descopereau atunci, de la Casa Scânteii până la Rahova nu era așa departe.
Aveți un detaliu despre finala Cupei României din 1988.
Pentru mine, este un detaliu foarte interesant. În urmă cu doi ani, am lucrat la un material pe care l-am publicat în Germania, cu titlul „Cum am driblat cenzura comunistă”, în care am povestit despre finala din 1988. Cu ocazia acelui articol, l-am sunat pe domnul Dumitru Graur, care mai era la acea vreme președintele Asociației Presei Sportive din România și care a comentat finala în 1988. L-am întrebat ce impresii a avut, cum a reacționat când s-a întrerupt emisiunea, când a dispărut imaginea de pe ecran, nimeni n-a spus din ce cauză.
Mi-a răspuns că faptul că el a tăcut atunci a fost cea mai bună decizie pe care a putut-o lua în viață. Eu i-am replicat spontan cu o singură propoziție: „Dar eu nu am tăcut”. N-a mai spus nimic. N-am tăcut, adică am publicat în Germania sub semnătura mea. Și revista a ajuns în România Helmut Heimann, jurnalist german de origine română
„Am învățat meseria de la rădăcini, fără computere”
Cum a fost experiența de jurnalist în România și cum a fost trecerea în Germania? Cum au fost primii ani în Germania?
Pentru mine, experiența de jurnalist în România a fost pozitivă. Noi eram un ziar de limbă germană și la Comitetul Central nu era o secție care traducea materialele oficiale, de exemplu cu vizitele de lucru ale tovarășului, cu care erau alimentate presa română și presa de limbă maghiară. Atunci, la nivel de țară erau mai multe ziare în limba maghiară decât în germană.
Nu mai aveați articolele despre Ceaușescu?
Le aveam, noi trebuia să le traducem seara în tipografie, dar spațiul în ziar era mult mai mic. Ceilalți le-au pus…
Exact cum ar fi trebuit să apară.
Da. Noi aveam mai mult loc pentru alte știri care interesau lumea. Ăsta a fost un avantaj pentru noi față de cititor. Venind în Germania, a trebuit să mă adaptez la modul de a lucra aici. La Neue Banater Zeitung, noi nici măcar mașini de scris nu am avut. Poate erau una sau două. În anii ‘80, redactorii…
- Scriați textele pe hârtie și le dădeați unei dactilografe?
- Ca directorul Ovidiu Ioanițoaia, de la Gazeta Sporturilor, care scrie cu mâna și în ziua de azi. Și noi scriam articolele cu mâna, aveam o dactilografă, iar ea le bătea la mașină. Așa erau trimise atunci în tipografie. Plus, aveam un telefon sau două, erau și birouri fără telefoane, nu aveam agenții care să ne trimită rezultatele. Luni nu apărea ziarul și în acea zi telefonam prin toată țara, pentru că dădeam și rezultatele din diviziile de handbal. Cu creionul în mână, făceam clasamentele, le verificam. Am învățat meseria de la rădăcini, fără computere…
„Când m-am angajat, pe 1 martie 1991, Bild avea tiraj zilnic de 5 milioane de exemplare”
Cum a fost în Germania?
Știam că fără să pot scrie la mașină n-am nicio șansă în această meserie. M-am dus la forțele de muncă din Heidelberg, ei mi-au făcut legătura și am ajuns la un curs de dactilografie unde eram singurul bărbat și vreo 20 de femei. Am învățat relativ bine să scriu la mașină. Cursul era de nouă luni. După vreo cinci luni, am găsit postul la Bild, am avut voie atunci să întrerup cursul, care era finanțat de oficiul de muncă. Așa am ajuns la Bild.
Cum era la Bild?
Și atunci era cel mai mare ziar din Europa. Când m-am angajat, pe 1 martie 1991, Bild avea tiraj zilnic de 5 milioane de exemplare. Am ajuns într-o lume nouă, a trebuit să schimb și stilul de scris, fiindcă la Bild sunt articole foarte scurte, de aceea se și numește Bild, imagini mai multe, fotografii, și texte puține după modelul tabloidelor engleze. Axel Springer, care a fost șeful editurii, s-a așezat pe podea, a tăiat fotografii, le-a lipit pe hârtie, a scris cu pixul aici texte…
Ce spațiu era pentru un articol?
Ca exemplu, un jurnalist de la Stuttgarter Zeitung avea de trei ori mai mult spațiu decât mine pentru un articol. Și forma de exprimare era alta la Bild, scurt. Legat de asta, chiar zilele trecute, redactorul șef de la Bild a fost la un congres media internațional și a spus că a scrie simplu, cum e în Bild, este foarte greu. S-a adeverit și în cazul meu, mi-a fost foarte greu, dar au fost înțelegători, am avut un șef bun și m-am acomodat cu timpul. Bine, au mai fost diferențe…
Ce diferențe?
De exemplu, în România, redactorii, numai bărbații, pe lângă serviciul în redacție, o dată pe săptămână trebuia să meargă și la tipografie, seara, să citească ziarul după corectură. Și traducerile despre vizite tot redactorul era nevoit să le facă… După ce citea tot ziarul, punea ștampilă, scria bun de tipar și semna. Dacă apărea o greșeală, era el tras la răspundere. Vă dau un exemplu din presa locală din Arad. Noi relatam pentru trei județe, Caraș Severin, Timiș și Arad. Un ziar românesc, ca Drapelul Roșu, scria numai pentru Timiș, noi aveam o arie mai întinsă. Și la Arad, la Flamura Roșie sau Flacăra Roșie, nu mai știu cum îi zicea, a fost un scandal mare fiindcă au schimbat o literă la „schimb de mesaje între tovarășul și tovarășul” și a apărut „schimb de masaje”. A fost dat afară tot colegiul redacțional.
Aveai și o răspundere mare când lucrai în tipografie. Din moment ce puneai ștampila și semnai, tu erai tras la răspundere dacă se întâmpla așa ceva Helmut Heimann, jurnalist german de origine română
Călătorie pentru un meci amânat. „Am fost ultimul jurnalist sportiv german fără telefon mobil”
Dacă ar fi să vă amintiți o situație amuzantă trăită ca jurnalist sportiv în Germania, care ar fi aceasta?
A fost în anul 2000. Atunci relatam despre SSV Ulm, care promovase în prima ligă. Erau 22 de redacții locale în toată Germania la Bild, peste 200 de redactori sportivi la aceste redacții locale. Și fiecare redacție locală se ocupa de anumite echipe. Stuttgart avea VfB, Stuttgarter Kickers, Freiburg, Ulm, Waldhof Mannheim, Karlsruhe. În acea perioadă, eu mă ocupam la Bild de Ulm. În februarie 2000, 2001, exact nu mai știu, trebuia să joace Ulm la Bielefeld, cu Arminia.
Ce s-a petrecut?
Era vineri seara, meciul urma să fie la ora 20:00 sau 20:30, Ulm plecase acolo joi cu autocarul. În noaptea de joi spre vineri, a nins foarte mult, iar cei de la Bielefeld, cred că până atunci și nici după aceea nu s-a mai întâmplat în Bundesliga, au uitat să dea drumul la instalația de încălzire a gazonului. A nins atât de mult încât jocul a trebuit amânat. Când am plecat dimineața cu trenul, făceam multe deplasări și cu trenul, mai ales când era mai departe, nu știam că va fi amânat.
Pe vremea aceea, nu aveam telefon mobil, n-am vrut eu să am, n-am vrut să devin dependent de tehnologie. Cred că am fost ultimul jurnalist sportiv german fără telefon mobil Helmut Heimann, jurnalist german de origine română
Și?
Când ajung la Bielefeld, am vrut să iau un taxi, spun Bielefelder Alm (n.r. numele tradițional al arenei Arminiei), șoferul s-a uitat la mine: „Ce vreți să faceți acolo? Meciul s-a amânat”. „Aoleu”. Am căutat o cabină telefonică și am sunat la redacție. Deja erau cam nervoși, „n-am putut să te anunțăm, ai plecat degeaba”... Am avut noroc cu șeful meu, care era totuși înțelegător, am scăpat de sancțiuni. Normal, puteau să-mi desfacă și contractul de muncă pentru așa ceva.
Ați primit atunci un telefon?
Da, am primit un telefon, nu a fost cumpărat de mine. Când avea aniversări speciale, 40 de ani, 50 de ani, Bild le făcea cadouri ziariștilor. Sărbătorea poate 50 de ani de la înființare. Fiecăruia i s-a făcut cadou un telefon de la Siemens cu design Bild, culoare roșie și inscripția Bild. Telefon pe care îl folosea și Oliver Kahn la acea vreme, portarul naționalei și al lui Bayern Munchen. L-am primit cadou, nu mai aveam scuze să nu telefonez, să nu am telefon mobil. Asta a fost povestea hazlie.
„L-am văzut pe Jogi Loew stând pe un scaun. A pierdut pariul și freza lui specială”
Vă mai amintești alta?
S-a întâmplat în 1997, când Joachim Loew a câștigat Cupa Germaniei cu VfB Stuttgart. Finala s-a jucat la Berlin, eu n-am fost, au fost alți colegi, eu nu scriam cronici despre VfB la acea vreme, dar m-au trimis la primirea echipei la primăria din Stuttgart, unde e și un balcon mare. Au venit zeci de mii de suporteri, a fost primul trofeu al lui Jogi Loew ca antrenor.
Ce-ați pățit?
Stăteam de vorbă pe balcon cu Gerhard Poschner, care juca atunci la Stuttgart, născut în județul Bistrița. Am discutat de el, i-am spus că sunt și eu din România. Stând pe balcon, la un moment a strigat cineva: „Poschi, vino!”. S-a dus Poschner, m-am dus și eu după el. Atunci l-am văzut pe Jogi Loew stând pe un scaun… A făcut înainte de meci un pariu cu echipa sau cu altcineva: dacă învinge în finală, se tunde chel. Poschner l-a ras cu mașina pe cap. Loew a pierdut pariul și freza lui specială.
Interviu cu Răducioiu la Stuttgart. Și „oamenii n-au crezut că Ganea era în stare să facă așa ceva”
Ați avut mulți jucători români la Stuttgart. Ați făcut primul interviu cu Florin Răducioiu în Germania?
Da, când a semnat. El nu a stat mult timp aici, dar a fost un jucător foarte simpatic. Am făcut interviu și cu el, și cu Ionel Ganea. Impulsiv, Ganea, foarte impulsiv. Și cu Ciprian Marica. Pe vremea lui Alex Maxim, mă ocupam de altă echipă. La Bild, am scris de mai multe formații, VfB Stuttgart, Stuttgarter Kickers, Freiburg cu Volker Finke pe bancă și Ulm. Era să prind și a cincea echipă în Bundesliga, Waldhof Mannheim, cu Uli Stielike antrenor, care a ratat promovarea chiar în ultima etapă.
A fost adevărată povestea aceea cu Ionel Ganea, Felix Magath și înghețata?
Eu știu că a fost reală, poate se uită Ionel la interviu. Îl salut, îl țin minte bine, ne-am înțeles, ne-am întâlnit și în afară de VfB. Eu nu am fost atunci la fața locului, dar… este cunoscut că Felix Magath e un antrenor foarte sever, care a chinuit mult jucătorii. Știu că într-un cantonament, Ionel a aruncat cu înghețata după Magath, însă nu l-a lovit.
El zice acum că a dat cu înghețata în altă parte.
(Râde copios) Eu țin minte și o fază când Bild a apelat la mine și cred că am obținut fotografia cu ajutorul vostru, acea poză care a făcut înconjurul Europei sau al lumii cu arbitrul strâns de gât, când Ionel juca la Poli Timișoara. Și atunci cei de la Bild au spus: „Helmut, fă rost de fotografia aceea cu Ganea!”.
Ați publicat-o!
Am publicat-o, da.
Care a fost reacția aici, în Germania, cunoscându-l pe Ganea?
Oamenii n-au crezut că era în stare să facă așa ceva.
La Stuttgart n-a făcut asta niciodată, nu?
Nu.
„Măi, băiete, poți să mă citezi cum vrei tu!”
Cum e presa de azi din Germania? Ne povesteați de anumite reguli introduse în 2013…
În această privință, eu pot face comparație, pentru că am lucrat în presa din România înainte de Revoluție, am lucrat și în Germania. Sunt și lucruri paralele. La mijlocul anilor ‘80 în România, n-am mai prins cenzura. Înainte era un cenzor, care stătea în redacție și controla toate articolele. Pe vremea mea, la Timișoara, asta o făcea redactorul-șef sau redactorul-șef adjunct. Deci, noi scriam cu mâna articolele, dactilografa le bătea la mașină și ea le trimitea direct redactorului-șef sau adjunctului. Ei controlau materialele și le duceau secretarului de redacție, care făcea lay-out-ul ziarului și îl ducea apoi în tipografie.
Cum era în Germania?
În Germania, situația a fost fericită cât timp eu am lucrat la Bild, între 1991 și 2013, 22 de ani. Nu se făcea acest control. Ba dimpotrivă, am avut și antrenori, pe vremea când relatam despre Waldhof Mannheim și era antrenor Klaus Toppmoeller, renumit. Aveam o relație atât de bună cu Toppmoeller încât mi-a spus: „Măi, băiete, poți să mă citezi cum vrei tu. Nici nu mai trebuia să-l sun”. Asta a fost o extremă.
„Pentru mine, ce s-a întâmplat în Germania a fost și este cenzură”
Cealaltă?
A apărut din fericire pentru mine după ce am plecat de la Bild. Cluburile au început să le ceară ziariștilor înainte să publice interviurile - e vorba doar de interviuri, nu orice articol - să le trimită la secția de presă și cei de acolo să-și dea acordul. În Germania se spune „Autorisierung”, un fel de autorizare, dar pentru mine a fost și este cenzură. Este exact ce a fost în România.
E de neînchipuit ca așa ceva să existe în Germania, unde se vorbește atât de mult despre libertatea presei și libertatea opiniei. În Germania, poți să-ți spui părerea, dar trebuie să trăiești după aceea cu consecințele. Asta e trist Helmut Heimann, jurnalist german de origine română
Cum arăta această „autorizare”?
Uneori, secția de presă sau ofițerul de presă a schimbat atât de mult răspunsurile intervievatului încât nu mai erau interesante pentru cititor.
„Au fost publicate doar întrebările. Pentru răspunsuri, au lăsat loc liber”
Denaturau interviul.
Da. A fost un caz, mi se pare, cu Oliver Bierhoff când era director al federației, nu mai știu exact ziarul, Suddeutsche Zeitung sau Frankfurter Allgemeine Zeitung. S-a întâmplat și la acel interviu să fie schimbat radical și atunci ziarul a spus: „OK, nu mai publicăm răspunsurile”. Au fost publicate doar întrebările. Pentru răspunsuri, au lăsat loc liber.
Această regulă a apărut în 2013?
În 2012-2013.
Este la fel și acum?
Recent, Bild a comunicat că nu mai acceptă aceste „autorizări” și că publică interviul cum a fost dat.
Cum ar trebui să apară.
Da. Și nu e vorba numai la sportivi, ci și la politicieni.
Acea „autorizare” nu se referea doar la sportivi…
Nu. Pentru orice interviu din orice domeniu. Cultură, industrie… Nu pot să-mi explic de ce a apărut așa ceva în Germania. Pe vremea mea, peste douăzeci de ani, n-a fost la niciun ziar. Cred că înnebuneam, fiindcă am niște principii.
Era vorba de toate ziarele.
De toate ziarele din Germania. Doar de ziare, nu și de interviuri la TV sau la radio.
Acolo se auzea, se vedea interviul. Numai în presa scrisă, unde puteau modifica.
Da.
„Sper ca și acum multe ziare să urmeze exemplul Bild”
Cereau și întrebările înainte, să afle ce vor fi întrebați?
Nu pot spune asta, pentru că nu am auzit de la nimeni dacă se proceda astfel. Bild este și astăzi o forță, cam ce face Bild fac și ceilalți după aceea. Așa a fost și cu „paywall”-ul pentru articolele unde trebuie să plătești abonament, prima dată Bild a făcut, acum fac toate ziarele. Așa a fost și cu digitalizarea, Bild a introdus asta, apoi și ceilalți. Sper ca și acum multe ziare să urmeze exemplul Bild.
Au fost zece ani în care s-a acceptat această cenzură.
Da. Bild chiar a introdus în regulile… are niște principii scrise ale editurii… Acolo, în 2012, s-a introdus pasajul ăsta cu „autorizările”. Acum l-a scos. La Axel Springer mai apar Die Welt, Welt am Sonntag, ziare renumite, apare și Sport Bild. Nu știu dacă și celelalte, dar de Bild este sigur că a oprit aceste „autorizări”.
Probabil că dacă Bild a făcut acest pas, celelalte îl vor urma, mai ales că sunt în același grup.
Da, sper.
„Nu m-am așteptat ca naționala României să aibă evoluții atât de bune la Euro”
Despre națjonala României, despre Euro?
M-am bucurat de evoluția naționalei. Eu urmăresc foarte intens fotbalul din România, citesc și Fotbal Vest din Timișoara, până și rezultatele din Promoție cu echipele mele sătești de care am rămas legat sufletește. Cunosc încă multă lume din fotbalul bănățean, pe vremea mea erau jucători, acum sunt antrenori, mai vorbesc la telefon cu ei. Urmăresc foarte mult și nu m-am așteptat ca naționala României să aibă evoluții atât de bune la Euro, pentru că rezultatele din ultimii ani n-au fost atât de convingătoare.
Deși în preliminarii a mers bine…
N-au pierdut niciun meci.
Ne-a surprins spiritul, au jucat extraordinar ca echipă.
Țineți minte că v-am și scris, pot să spun și acum, în afară de Drăgușin de la Tottenham, ceilalți jucători evoluează la echipe mai puțin cotate și totuși au obținut rezultate foarte bune (n.r. la Euro) și jocul a fost convingător. Nu v-am mai zis ce a afirmat comentatorul german de la ZDF, a zis că antrenorul Iordănescu poate să fie mândru de această echipă. A spus-o un comentator german, care poate a văzut primele jocuri ale României din cariera lui de reporter. Evoluția este apreciată și de oameni neutri, un om de fotbal vede. Și eu am fost plăcut surprins.
Mulțumim mult.
Vă mulțumesc și eu. Și salutări celor din România care mă mai cunosc.
VIDEO: cele mai noi imagini din sport
