Publicat:
07.04.2026, ora 21:02
Actualizat: 08.04.2026, ora 08:58
- Odată cu dispariția la 80 de ani a legendarului fotbalist și antrenor, generații diferite ale publicului îl onorează pe Mircea Lucescu ca pe unul de „al lor”.
- Poate fi un semn că viața lui Lucescu s-a încheiat, însă nu s-a epuizat.
Relatam de la Jocurile Olimpice, alături de colegii Luminița Paul, Marian Ursescu și Mirela Neag. A sunat Mircea Lucescu, care antrena în străinătate, însă era preocupat de ce apărea nou în România. Ne-a spus că ne citește corespondențele din Gazetă și că vrea mai mult. Mereu voia mai mult.
I-am ascultat vocea, de departe, și am tresărit. Am simțit mai degrabă presiune. Indiferent ce profesie facem, trăim într-o vreme în care permanent ni se solicită mai repede și mai mult. De la prea mult stres, avem sentimentul că se va rupe bățul cortului bătut de vânt.
Apoi, am înțeles. Mircea Lucescu voia mai bine, nu mai mult. E o mare diferență, precum la maeștrii japonezi de ochelari care au un singur principiu: „Indiferent cât durează, indiferent cât costă, nu facem ochelari de calitate inferioară”.
„Nea Mircea, numai pe mine mă cerți din toată echipa. Ce vrei, să mă dai afară?”
Lucescu își dorea să ne concentrăm pe calitatea sportului. Și, pentru asta, nu se sfia să pună presiune. Mi-am amintit cum Răzvan Raț a povestit momentele în care Lucescu îi analiza jocul și îl împingea să fie mai bun, pe când îi era antrenor la Șahtior Donețk.
Exasperat, Raț a izbucnit: „Nea Mircea, numai pe mine mă cerți din toată echipa. Ce vrei, să mă dai afară?”.
În stilul său frenetic absorbit, cu gesturi largi ale mâinilor, Lucescu i-a spus lui Raț că un jucător trebuie să fie îngrijorat abia atunci când antrenorul își coboară nivelul de exigență. „Câtă vreme discut cu tine și trag de noi amândoi, eu cred în capacitatea ta de a progresa”, i-a explicat Il Luce. Abia când nu vor mai vorbi, când nu va mai insista, să fie Raț îngrijorat, a adăugat Mircea Lucescu.
Acesta era și sensul telefonului către noi, ziariștii de la Jocurile Olimpice. Oglindindu-ne în gândul lui Lucescu, nu știu dacă am scris mai bine la acea ediție. Dar m-am străduit.
Un fir de speranță
Astăzi, când bate un vânt rece indiferent în ce vale ne-am pus cortul, poate că Lucescu s-ar bucura dacă am alege nu doar durerea, ci am celebra firul de speranță din țesătura complexă a vieții sale.
Ca oricare dintre noi, Lucescu a avut limite și scăderi. Nu sunt în măsură să fac o trecere în revistă a „stilului Mircea Lucescu” și a traseului fără egal prin care a îmbogățit sportul nostru. Sunt jurnaliști cu infinit mai multă experiență în cariera lui Lucescu: Ovidiu Ioanițoaia, Daniel Nanu sau Dan Udrea - am dat exemple din trei generații diferite. Aceștia și alți oameni au discutat în detaliu cu Lucescu, de-a lungul epocilor când antrenorul s-a transformat el însuși.
Însă cu toții, public, specialiști ai sportului și jurnaliști, avem acces transparent la ceva ce Lucescu ne-a lăsat: exemplul că speranța e posibilă, are efect și nu e nicidecum un lux romantic.
„Unii oameni se încarcă dormind, alți oameni se încarcă muncind”
Mircea Lucescu a pornit de jos, din cartierul mărginaș al anilor 50, Apărătorii Patriei. Ca în filmele cu „self-made man”, a spulberat clișeele. A fost un model de reușită prin muncă, pasiune și profesie învățată temeinic.
Obișnuia să spună că „Unii oameni se încarcă dormind, alți oameni se încarcă muncind”.
Dorința lui Lucescu de a se înhăma până în ultima clipă ca selecționer e dificil de înțeles. S-a prăbușit, la propriu, în vestiar, în timp ce realiza analiza unui meci pierdut. A făcut bine sau și-a neglijat sănătatea? A privit retragerea ca pe o lâncezeală autoimpusă? Poate că nu vom afla niciodată.
Nu există rețetă sigură ca să conciliezi două valori uneori contradictorii: satisfacția personală și starea propriului organism. Fiecare poate interpreta cum dorește ultimele luni din viața lui Il Luce, când s-a încăpățânat să rămână pe banca echipei naționale, la 80 de ani și cu pala unei suferințe mortale deasupra sa.
Exemplul lui extrem vine într-un moment în care ideea de muncă e pusă în discuție. 74% dintre compatrioți considerau în 2025 că succesul nu e corelat cu munca și competența. Încrederea românilor că pot avea o reușită individuală sau colectivă se află la un minim istoric. Meritocrația însăși, ca idee testată de organizare socială, e contestată. De aici rezultă un pesimism cronic în capacitatea noastră de a excela internațional.
Pe acest fundal nefericit, ce exemplu de succes pe termen lung ne-a dat Mircea Lucescu! Iar când e vorba de termen lung, întâmplarea își diminuează ponderea.
A avut succes pe orice continent a antrenat
În plus față de România, antrenorul a reușit în Italia, Turcia, Ucraina și Rusia, țări cu un fotbal aflat într-o competiție aproape obsesivă. Lucescu a făcut performanță la vârf nu ani de zile, ci decenii la rând. Nimic bun nu se măsoară în trimestre.
S-a adaptat unor lumi extrem de diverse, iar asta l-a întărit. A performat din sofisticata societate a nordului Italiei și până în stepa anatoliană, cu poteci de pământ roșu asiatic, unde zbura trei ore cu avionul ca să joace cu Beșiktaș.
În unele campionate, a scris istorie: numele Lucescu e sinonim în Ucraina și în Turcia cu modernizarea multiplicată apoi în tot fotbalul național. A avut succes pe toate continentele și în formele de organizare unde a antrenat, fie la cluburi mici, precum Corvinul, sau la cluburi bogate, precum Galatasaray.
Astăzi, s-ar fi bucurat de veștile din Italia, unde Cristi Chivu face o treabă serioasă la Internazionale Milano, clubul la care a antrenat și Il Luce.
Imediat după vestea de la București, jurnalistul Giulio Di Feo a publicat în Gazzetta dello Sport un articol despre semnficația pe Lucescu în fotbalul mondial. E un text capodoperă, care surprinde, ca într-un cub Rubik, fațetele diverse ale personalității antrenorului român. L-a numit vizionar și l-a comparat cu inventatorul Nikola Tesla: „Mircea Lucescu a fost Tesla al fotbalului, un geniu neconvențional care a inventat atât pentru sine, cât și pentru ceilalți”. Mii de români din Italia sunt probabil emoționați deschizând siteul ziarului de sport. Printre ei, Cristi Chivu.
Țara în care a trăit Mircea Lucescu
Ca și Boloni, Olăroiu sau Răzvan Lucescu, Chivu e doar cel mai proaspăt exemplu că excelența nu ne e străină. Nu avem nimic nepotrivit în ADN, așa cum singuri ne depreciem uneori.
E interesant cum, într-un fel sau altul, fiecare dintre aceste cariere s-au împletit cu cea a lui Mircea Lucescu. Un semn că alianța competenței există, deasemenea. Și nu e nimic greșit la noi, ca români, doar că nu facem ceea ce merită făcut.
În aceste zile, vântul bate în cortul subțire. Se spune că nu e atât de important cum mori, e important cum trăiești. Personaj global, Mircea Lucescu a trăit într-o țară universală a competenței și a speranței că se poate. Așa cum spunea cândva scriitoarea indiană Arundhati Roy: ”Nu am niciun teritoriu. Mă declar o republică mobilă, independentă”. La rândul său, Mircea Lucescu a trăit în republica sa mobilă, dovadă mesajele de condoleanțe care vin de pretutindeni din lume.
Un copil din cartierul Apărătorii Patriei
Suntem liberi să alegem ce vrem din peisajul maiestuos al vieții care s-a încheiat, dar nu s-a epuizat. În spațiul intern al fiecăruia, vom păstra cuvinte, gesturi și vibrații observate la Lucescu. Ce facem cu ele, este alegerea noastră.
Libertate de a opta pentru speranță e darul său de despărțire. Cel mai mare pisălog din istorie, adversarul neobosit al lui ”Merge și așa”, Lucescu va fi evocat mereu, în limbi care abia știu unele de altele, ca sinonim al excelenței.
Hotărât să nu mai sufere de foame, și să-i ajute și pe alții, așa cum el a fost ajutat când abia se ridica în Apărătorii Patriei, Lucescu a practicat singura performanță la care avem acces: cea imperfectă, omenească. A devenit nu un model abstract, ci un exemplu pe deplin posibil. Milioane de tineri români, când vor dori să navigheze cu degetul pe ecran, în căutarea unui nume ce-i poate inspira, vor descoperi pașii acestui copil: Mircea Lucescu.
