Dan Udrea Mircea Lucescu - numărând timpul

• „Este cel mai frumos și mai sensibil comentariu scris vreodată despre mine și cariera mea. Îți mulțumesc și te felicit”. 
• Acesta a fost mesajul pe care Mircea Lucescu mi l-a trimis după ce a citit ceea ce mă rugase să-i trimit: link-ul cu un editorial pe care l-am scris în decembrie 2024. 

A fost un text cu titlul „În aceste momente de derută națională, Lucescu ne predă o lecție: să învățăm să împărțim între noi”. Întreg textul de atunci îl găsiți aici.

Era un context politic delicat pentru România, ca țară, și pentru noi, ca oameni, după ce alegerile prezidențiale fuseseră anulate.

Textul a fost însă despre cartea lui Lucescu: „Mirajul gazonului”. Era ediția adăugită și revizuită, cartea fiind publicată în 1981. E scrisă chiar de Lucescu, undeva la finalul carierei lui de fotbalist.

Cartea e tulburătoare pentru că ea arată cum dintr-o sărăcie înfiorătoare se poate naște un om care apoi se ridică pe propria muncă și valoare.

De regulă, ne aducem aminte de copilărie cu mult drag, indiferent de cât de multe sau cât de puține lucruri ne-au putut pune părinții noștri pe masă.

Dar scenele povestite de Lucescu în carte sunt copleșitoare.

În ultimul capitol, de exemplu, care se numește „Mircea Lucescu - numărând timpul…”, rândurile astea te marchează:

M-am născut după război, erau vremuri foarte grele. Nu aveam ce mânca și părinții se chinuiau cu noi. Eram 5 frați și nu aveam unde să stăm. Am locuit mult timp într-o baracă, apoi ne-am mutat la un spital, unde părinții mei munceau. Tata era brancardier și mama făcea curat acolo. Eram foarte, foarte săraci. Atunci am învățat o lecție prețioasă de viață! Am învățat ce înseamnă să împarți. Împărțeam un colț de pâine la cinci. Mircea Lucescu - „Mirajul gazonului”

De fapt, nici măcar sărăcie n-a fost în cazul copilului Mircea Lucescu. Sărăcie înseamnă să ai foarte puțin, Lucescu nu avea nimic.

Dar fotbalul, sub o formă sau alta, a fost cel care l-a salvat și ni l-a dat nouă pe cel care avea să devină un mare fotbalist și un excepțional antrenor și profesor.

„Acasă o duceam greu. Mama făcea cu dificultate față lipsurilor în care o lăsase boala tatei. N-aveam decât două perechi de teniși pentru toți patru băieții, pe care în sezoanele friguroase le încălțam cu rândul. De multe ori, disperat la gândul că nu pot ieși la fotbal, răscumpăram de la unul din frații mei, căruia îi făceam lecțiile, dreptul de a purta tenișii.

Fericirea noastră era deplină numai odată cu sosirea primăverii, când pământul zvântat și călduț ne îmbia să ieșim afară în picioarele goale. Mai târziu, când am început să lucrăm ca zilieri în vacanța de vară, la ferma spitalului lângă care locuiam, ne-am cumpărat și o minge cu șiret și cameră”, povestește Lucescu.

Moștenirea lăsată de Mircea Lucescu trebuie să ajungă și la alți copii amărâți

Pe alocuri, cartea e dură, dar e în același timp o sursă de inspirație și de motivație pentru mulți copii din această lume care joacă fotbal în picioarele goale din cauza sărăciei. Pasajele de mai sus pot fi oricând lecții adevărate de predat în școli, chiar și pentru generațiile actuale și cele viitoare. Fiindcă indiferent cât se va schimba această lume, oamenii vor avea mereu nevoie de repere și de exemple de urmat.

Să reușești să înduri foamea într-o baracă dintr-o periferie după care, 75 de ani mai târziu, Gazzetta dello Sport să te compare cu Nikola Tesla și să spună că „Lucescu a fost un vizionar care nu s-a limitat la obișnuit, ci a știut să vadă dincolo”, e cu adevărat un miracol.

Noi, cei care am fost contemporani cu acest miracol, avem datoria de a ne asigura că moștenirea lăsată de Mircea Lucescu va ajunge și la alți copii amărâți, dintre care vor răsări alte mari viitoare genii ai fotbalului.