Publicat:
01.04.2026, ora 12:08
Actualizat: 01.04.2026, ora 13:43
- Rulează un film despre națională. Nu, nu e ăla cu „Generația de suflet”. E ăla cu „Salvați jucătorul român!”. Un film care ar fi adus zeci de milioane de euro dacă ar fi reușit.
Producătorii, însă, s-au scumpit la tărâțe și s-au ieftinit la făină. Regizorului care a creat filmul de Euro al naționalei, Edi Iordănescu, i-au refuzat niște oameni în plus în staff și câțiva firfirei pentru secunzi. A plecat.
Au încercat atunci cu Patriarhul. Acum îl pun pe Rege. Următorul cine va fi, Împăratul muștelor?
Din gură, zmei. Pe teren, mielușei
Până să cadă Constantinopolele sub bătaia tunurilor meșterului Orban din Brașov toată floarea cea vestită a Apusului a încercat să-l salveze pe suveranul bizantin. Dar ce e menit să cadă, va cădea.
Lucescu a vrut să facă o mică Brazilia. A ieșit ceva sub Kosovo. De fapt, totul e de ochii lumii, marea reformă a fotbalului, anunțată e Burleanu acum 14 ani, nu a reușit. Sau, să zicem, a avut doar rezultate limitate.
Tinerii au fost promovați, da, în ciuda a orice ar spune oricine. Doar că și acești tineri au fost educați, ca și alții, de „tot satul”. Iar educația le-a spus unora să se uite pe pereți când Mircea Lucescu i-a certat pentru lipsa de concentrare și responsabilitate la faza golului Turciei, de i s-a făcut rău omului.
Aceeași educație îi face ca din gură să fie zmei și pe teren mielușei. Priviri pierdute, teamă viscerală.
Copiii din flori ai unui fotbal orfan de valori
Mă uitam la bosniaci. Mâncau jar. De o răutate în priviri care te putea încremeni. Nu au renunțat nicio clipă. Au apăsat Italia până s-a crăpat. Oamenii aceia sunt copiii unui crunt război, au fost crescuți cum e bătut fierul. Ai noștri sunt copiii din flori ai unui fotbal orfan de valori.
Man și Bajraktarevic. Joacă la același club, pe același post. Bosniacul e rezerva românului la PSV. La naționale rolurile au părut inversate. La 21 de ani omul care ne-a răpus la Zenica cum a răpus și Squadra Azzurra a părut un piston fără moarte, a încercat și a încercat și a încercat. Nu s-a plictisit o clipă. Nu a dispărut din joc. Apoi a dat golul decisiv. Omul ăla a pus suflet cât pentru trei. Apropo de generația noastră „de suflet”.
Prin comparație, al nostru pare într-un serviciu cu pontaj. Nu poate ieși dintr-o rutină. Câteodată e bun, câteodată nu. Viața merge mai departe, salariul la fel. Dar ca să ajungi la Cupa Mondială trebuie să lași ceva din tine pe teren, să îngropi ceva în gazon, un lob pulmonar, o parte din ficat. Să mori un pic. Sau măcar să mori de ciudă.
Am văzut niște pase cu exteriorul ale lui Rațiu, o splendoare. De pus în ramă. Sigur, am văzut și golul luat din neatenția lui și alte câteva ocazii generate de artisticăreli care merg în curtea școlii, nu când o nație stă cu inima în dinți. Apropo, poate că era bună și școala la ceva, cine știe?
Unii și-au construit o țară pentru care merită să moară. Noi avem o țară de „să mori tu!”
România are nonșalanța Franței. Doar că Franța aia are fotbalul în sânge. E o psihologie clasică la noi, jucătorii evadează în tot felul de năzbâtii, ca să-l citez pe șeful suprem al fotbalului, pentru că prin vene le curge frica. Le e teamă să înfrunte adevărul.
Lăsați ce declară! Se vede în ochii lor. Care sunt oglindirea ochilor noștri. Unii și-au construit o țară, mai bogată, mai săracă, mai cu necazuri, dar o țară pentru care merită să moară, unii chiar la propriu. Noi avem o țară de „să mori tu!”.
Vine Hagi. Minunat! El a construit mulți dintre mușteriii acestor vremuri. El spune mereu că românii pot sparge norii. O, abia așteptăm!
