Publicat:
11.01.2026, ora 09:07
Actualizat: 11.01.2026, ora 09:20
- Oleksandr Romanchuk, apărătorul Universității Craiova, a povestit puternic emoționat ce înseamnă războiul pentru Ucraina.
- Cum le-a afectat viața, lui, familiei și compatrioților. Ce a trăit, ce a văzut, ce a simțit.
- Ce crede despre „teroriștii ruși” și ce spune despre soldații ucraineni: „Fără ei, nu sunt sigur că aș mai fi fost aici”.
Oleksandr Romanchuk, tânărul ucrainean de 26 de ani care povestea cu umor cum l-a lovit cu cotul în arcadă propriul căpitan de la Craiova în timpul unui meci, „un băiat foarte de treabă, căpitanul nostru, Bancu, numărul 11, nu-l voi uita niciodată”, s-a transformat complet în momentul în care interviul a atins războiul din Ucraina. Nu doar fotbalul în război. Țara în război.
Când descrie tragediile războiului, inclusiv atacul asupra unei grădinițe din Kryvyi Rih, orașul lui Volodimir Zelenski unde el juca încă în primăvara lui 2025, se strânge cu mâinile, parcă se ia singur în brațe amintindu-și suferința cumplită a lui, a compatrioților, a țării sale.
Vocea îi tremură. Are ochii în lacrimi. E atât de emoționat încât se îneacă în lacrimi.
Te înfiori instantaneu. Te înfiori și când transcrii interviul de pe înregistrarea video, amintindu-ți emoția lui.
Romanchuk: „Poate că teroriștii ruși ar fi venit în orașul meu și îl ocupau”
Oleksandr, ai părăsit Ucraina în 2022, în vara care a urmat după începutul războiului, și ai jucat doi ani în Ungaria, la Debrecen. Ai vrut să stai departe de război?
Nu, nu a fost așa. Nu am vrut să stau departe, din contră, a fost exact opusul, am vrut să stau cu familia mea, pentru că la început nimeni nu știa ce se va întâmpla. Poate că ei, teroriștii ruși, ar fi venit în orașul meu (n.r. - Kolomyia, unde s-a născut Romanchuk, în vestul Ucrainei) și îl ocupau, așa că am încercat să stăm împreună și să ne ajutăm unii pe alții, ca o familie.
După o lună, am început să înțelegem războiul. Eram la FC Lviv, o echipă ucraineană, aveam contract acolo, însă nu mai jucam, campionatul fiind anulat.
Ce vi s-a spus atunci?
Să așteptăm noul sezon și poate vom începe, dar nimeni nu știa, pentru că se bombarda întruna. Nu înțelegeam cum se va juca dacă se va da alarma. Dacă, de exemplu, începea meciul și se lansa o rachetă, ar fi fost o nebunie. Nimeni nu înțelegea cum este posibil.
Am vorbit cu agentul meu: «Am cheltuit toți banii pe care-i aveam». Și, la acea vreme, nu aveam cine știe ce salariu, bani puțini. I-am zis: «Ce fac? Trebuie să-mi caut ceva de muncă în oraș pentru a obține niște bani?». Sau hai să găsim o soluție! Nu știu, poate nu vom disputa campionatul încă un an, fără fotbal un an și jumătate sau poate chiar mai mult. Am început să gândim astfel.
„Te las să pleci gratis și îți voi da toate actele”
Ce ai făcut?
Am vorbit cu directorul sportiv al clubului meu de atunci. Mi-a spus: «Dacă găsește cineva o soluție să joci în afara țării, în Europa sau, nu știu, Africa ori Asia, te las să pleci gratis și îți voi da toate actele, nicio problemă, înțeleg totul în această situație».
Am avut noroc datorită lui, pentru că nimeni de la alte cluburi nu a făcut asta. Omul ăsta e foarte de treabă, înțelege situația și poziția noastră. Îi mulțumesc mult, m-a lăsat să plec gratis. Agentul a găsit acest club, Debrecen, am vorbit, ne-am gândit puțin și am luat decizia să încercăm: hai să mergem acolo să vedem!
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
Urmarea?
Directorul de la Debrecen m-a sunat și mi-a spus: «Știm că ești fotbalist bun, dar n-ai mai jucat de șase luni. Poate ai uitat să joci sau ai avut o accidentare, nu te-am văzut șase luni, nu putem semna direct contractul, trebuie să vii, să te antrenezi trei zile și, după aceea, dacă totul e OK, te luăm». Am acceptat: «Înțeleg, e normal».
Romanchuk: „Tot iadul rusesc era asupra noastră: drone, bombe, rachete”
Și ai plecat în Ungaria.
Am trecut întâi prin Austria, unde era cantonamentul. M-am antrenat două, trei zile și am semnat chiar acolo contractul pe trei ani. După doi ani, în 2024, m-am întors în Ucraina.
Cum e să joci fotbal în vremuri de război?
Îmi amintesc cum m-am luptat cu agentul pentru a mă lăsa să revin în țară. El nu ar fi vrut: «Stai în Europa, e mai bine să joci acolo, va fi mai bine pentru cariera ta». Totuși, îmi era prea greu, după doi ani departe de familie: «Nu, nu mai vreau». Exista și varianta de a mă duce în Cipru. Am zis: «Nu, lasă-mă în Ucraina!».
Cum a fost acolo?
Nu-ți imaginezi! Jur că nimeni care nu a trăit această experiență nu-și imaginează cum e să joci acolo! Atât de greu! În primul rând, unde am fost, la Kryvbas Kryvyi Rih, orașul este la o sută de kilometri de linia frontului. Tot iadul rusesc, militar vorbind, era asupra noastră: drone, bombe, rachete. Ne bombardau în fiecare zi.
„Au bombardat grădinița. Am văzut acea imagine. Nu mai e nimic în tine”
Câte alarma erau?
Puteau fi 20 de alarme pe zi. Și, în caz de alarmă, trebuie să te adăpostești în buncăr. Eram acolo alături de soție, ea era îngrozitor de speriată. Eu îmi ziceam: «Sper să nu fiu eu, să nu fie casa mea». Încercam să rămân optimist. Însă, în fiecare noapte, trebuia să ne ducem în adăposturile subterane.
Nu poți dormi, nu te poți recupera bine, după ce te întorci de la antrenament ești obosit din cauza a ceea ce se întâmplă, vezi știrile, știi că războiul e aproape, oamenii mor. Îmi amintesc că, într-una dintre cele mai rele zile, au bombardat după-amiaza, în jurul orelor 14:00-15:00, au bombardat grădinița. Au murit o mulțime de copii, femei.
Am fost acolo și am văzut acea imagine, nu-ți poți imagina sentimentul. În interiorul tău, nu mai e nimic, ești gol, parcă trăiești un coșmar, nici nu-mi imaginam că așa ceva se poate întâmpla. Oleksandr Romanchuk, apărătorul Craiovei
Cum mai puteai continua să joci fotbal?
Cu aceste lucruri, cu antrenamentele, cu grija de a rămâne în viață, de a te lupta pentru ceva, e foarte dificil. Meciurile…
Cum erau?
Uneori, jucai trei, patru, cinci ore un meci din cauza alarmelor. Alteori, o partidă dura două zile. De exemplu, începeai să joci la 5 după-amiaza: ieși pe teren, te încălzești, faci totul, îți bei vitaminele, vrei să începi meciul, dar pornește alarma și te întorci în adăpostul subteran. Stai acolo o oră, te «răcești» și trebuie să o iei de la capăt cu încălzirea.
Vii, joci 20 de minute, încă o alarmă, din nou înapoi. Arbitrul verifica timpul. Jucam întotdeauna până la maximum 9 seara. Dacă partida nu se încheia, o puneau a doua zi. Jucam 70 de minute, mai erau douăzeci și arbitrul decidea: «Mâine, să continuăm mâine».
„S-a decis să se continue meciul după două-trei luni”
Și continuau a doua zi?
Îmi amintesc că am jucat o dată împotriva lui Shakhtar Donetsk, care era prinsă într-o competiție europeană și nu putea juca a doua zi. S-a decis să se continue meciul după două-trei luni.
Doar pentru ultimele minute?
Da, veneam pentru câteva minute de joc. Sau pentru 20, 30. Nu-ți imaginezi cum e! Nu puteai să ai rezultate prea bune, să arăți ce ai mai bun, pentru că erai obosit, nu era ușor… De aceea, nivelul campionatului a scăzut puțin, și unor jucători le era frică să vină în Ucraina din cauza războiului, e normal. M-ai întrebat cum este. E foarte greu și periculos.
„Totul s-a schimbat în mintea mea, în viața mea, în interiorul familiei mele”
Cum te-a afectat războiul și cum i-a afectat pe toți ucrainenii?
(oftează) Viața se schimbă radical (n.r. - arată cum se răstoarnă totul) în ceva ce nu ai mai văzut niciodată, nu ai așteptat niciodată. Totul se schimbă. Nici nu te gândești că asemenea lucruri se pot întâmpla. Eu, de exemplu. Când eram mai mic, copil, nu m-am gândit niciodată că vom fi atacați.
În 2014, când rușii au început să ne ocupe teritoriile, în Crimeea, Luhansk, parte din Donetsk, aveam 14, 15 ani. Nu m-am gândit nicio clipă că războiul va continua, poate că militarii se gândeau, dar eu nu. Când s-a întâmplat, totul s-a schimbat în mintea mea.
Am învățat din asta mult, ce am trăit mă va ajuta în viitor, dacă voi mai fi în viață, dacă războiul se va termina și noi vom putea continua să trăim. Nu pot să-ți explic exact ce s-a schimbat, pentru că totul s-a schimbat în mintea mea, în viața mea, în interiorul familiei mele, chiar și în cariera mea de fotbalist. Oleksandr Romanchuk, apărătorul Craiovei
„Au ucis oameni. Și animalele sunt mai bune decât ei”
Cum îi vezi pe compatrioții care luptă, pe soldații ucraineni?
Ei sunt eroii noștri. Cei care ne protejează împotriva teroriștilor, care luptă pentru țară, pentru mine și pentru familia mea. Dacă n-ar fi fost ei, nu sunt sigur că aș mai fi fost aici, să stau și să vorbesc cu tine. Dacă n-ar fi armata noastră… Acești ocupanți, acești teroriști care au venit peste noi au arătat încă de la început, când au venit spre Kiev, în apropiere de Kiev.
La Bucha, Irpin, nu știu dacă ai auzit, au distrus totul. Au ucis oamenii, au f… tot ce le-a ieșit în cale. Case, oameni, magazine, mașini, totul. Au fost ca niște animale. Și animalele sunt mai bune decât ei, cu siguranță. Dacă nu era armata, ar fi venit și în casa mea. Oleksandr Romanchuk, apărătorul Craiovei
Încerci să-i sprijini pe soldați?
În fiecare zi, încerc să-i ajut, le mulțumesc mult, am mulți prieteni care luptă, soldați, încerc să păstrez legătura cu ei, întotdeauna ajut dacă au nevoie de ceva, încerc să cumpăr, încerc să caut, încerc să dau.
De exemplu, nu cu mult timp în urmă, acum o lună, am găsit o camionetă în România, am aranjat totul și am trimis-o în Ucraina. M-au sunat, am vorbit, le-am zis: «Am ceva bani acum să vă ajut cu ce aveți nevoie». Mi-au spus: «Acum avem nevoie de o camionetă».
Ei folosesc acest tip de mașini pe front, să evacueze răniți sau soldați care și-au terminat misiunea, să fie aduși în zone de siguranță. Întotdeauna am avut grijă de prietenii mei, de soldați, de țara mea și am încercat să ajut cât pot de mult. Da, ei sunt eroii mei. Oleksandr Romanchuk, apărătorul Craiovei
Romanchuk: „Fiecare ucrainean a pierdut ceva: munca, un prieten, părinți sau frați”
Ce mesaj ai pentru Ucraina la începutul acestui an?
Pentru ucraineni?
Da. Pentru ei, pentru țară.
Am înțeles întrebarea, încerc să mă gândesc. (face o pauză lungă) Toți sunt obosiți, cu siguranță. Toți se întreabă: «Când se termină, când se termină?». Le urez… cum să spun… Să fiți calmi, să fiți pozitivi și nu uitați să ajutați armata noastră cât de mult se poate, pentru că numai împreună vom putea învinge acești ocupanți. Rămâneți în viață! Uneori, te gândești: «Nu mai pot trăi, nu mai pot să văd asta». Fiecare ucrainean a fost afectat de război. Fiecare ucrainean a pierdut ceva: munca, un prieten, părinți sau frați. Nimeni nu se simte bine. Să rămână pozitivi, vom găsi o soluție.
Să creadă că războiul se va sfârși în curând. Sper că vom învinge, îi vom ucide pe toți și că ne vom relua viața normală. Oleksandr Romanchuk, apărătorul Craiovei
La final, s-a ridicat și, după ce înregistrarea s-a oprit, mi-a spus: „Amintirile m-au epuizat”. Fiecare moment când povestește ororile războiului îl afectează.
Citește și
VIDEO: cele mai noi imagini din sport
