Remus Răureanu Idolul, cum îl văd eu

• Se vorbește mult și meritat, în aceste zile, despre Ovidiu Ioanițoaia. Atmosfera festivă e utilă, dar personajul e complex, ca toți oamenii care au scris istorie.
• Recent, la podcastul lui Silviu Tudor Samuilă, Ovidiu Ioanițoaia a echivalat persecutorul cu jurnaliștii care au avut de suferit pentru că și-au apărat principiile și meseria.

Când Walter Isaacson, jurnalistul care a scris numeroase biografii, printre care cea a lui Henry Kissinger, a intrat în casa lui Steve Jobs, ca să înceapă lucrul la biografia descoperitorului Apple, soția marelui inventator și lider l-a luat deoparte. „Te rog”, i-a spus ea, „nu-l diviniza, descrie-l așa cum e. Pentru că asta înseamnă, până la urmă, respect”.

Mi-am petrecut copilăria și adolescența cu Ovidiu Ioanițoaia. Nu scriu că mi-a fost babysitter, că nu exista termenul acesta în cartierul „500” din Slobozia. Nici măcar cuvântul bonă nu exista. Dar Ioanițoaia, de la distanță, mi-a fost de toate.

Creșteam cu cheia la gât, la propriu, jucam fotbal în curtea școlii, tenis cu piciorul în fața blocului și-mi venea Moș Crăciun în fiecare zi, pe la 5 după-amiază. Era ora când tata, Dumnezeu să-l ierte!, ajungea atunci de la serviciu cu „Sportul românesc”.

Biblia mea din anii ‘90

Nu ar fi putut exista vreun cadou cotidian, mai important sau mai intrigant. Dădeam paginile ca să citesc întâi despre Dinamo și hiperbolizam totul în mintea mea.

Contemporanii mei erau la înălțimea înaintașilor sau chiar peste. Lucian Cotora era cu mult mai bun decât era Belodedici, Macavei era un fundaș formidabil în comparație cu Prodan. Dănciulescu era genial, peste Adrian Ilie!

Fiecare generație are nevoie de acest lucru, de rescrierea sentimentală a istoriei și nu e nimic revanșard în asta. Cine știe, poate că de aceea scriu și eu despre Ioanițoaia.

I-am povestit de curând lui Lăcătuș cum vedeam eu fotbalul pe atunci. A leșinat de râs. „Băi Remus, vezi că l-ai uitat pe Tâlvan! Ăla chiar era bun, mă chinuiam cu el!”. „Sportul românesc” era Biblia mea.

Ioanițoaia a inventat totul: Sportul românesc, Prosport, Procesul Etapei

Apoi a apărut Prosport. Prima pagină din primul număr, „Dinamo ia tot!”, cu Daniel Rednic și cu Daniel Florea pe copertă, mi-a alimentat încrederea că Dinamo avea să fie campioană până la urmă. Nu mai prinsesem echipa bună din 1992, pe când aveam opt ani.

În 1992, Ioanițoaia conducea „Sportul românesc”, un ziar care arătase în România ce însemna presa competitivă de sport, dedicată oamenilor.

De la Zoltan Kadar și Gabor Gerstenmaier am trecut la Florea și la Rednic. Tot cu Dinamo, tot cu Ioanițoaia.

Prosport a fost o revoluție în presa românească, nu doar în aceea de sport. Mă trezeam la 6 ca să prind ziarul, odată am mers la meditații cu „șase Prosporturi”. Ca să am mai mulți bani virtuali pentru a juca la Divizia Fantastică.

Profesorul nu înțelegea nimic: „E păcat de tine! Ai putea face orice! De ce o ții așa langa cu presa de sport?!”. Ca să fie clar că nu puteam face orice, în mai 2005 am fost la un interviu la Gazeta Sporturilor.

Cum avea Porumboiu acces direct la sursele noastre

Atunci l-am văzut prima oară pe Ovidiu Ioanițoaia și mi se părea că nu putea fi de-adevaratelea în fața mea. Mai erau Tolontan, Vochin, Niculescu, Geambașu, Buzărin. Voiam să dispar din cauza emoțiilor, dar nu mai aveam unde, că eram prea mulți, vreo optzeci de inși, și nu puteam să trec nevăzut.

Am rămas datorită lui Cătălin Țepelin. Din 2005 până în 2023. Așa am ajuns să fiu coleg cu Ioanițoaia, un „icon” cu un talent fantastic de povestitor.

Îl admiram toți cum ne istorisea episoade fantastice din cariera lui și ne amuzam cum arunca câte un Kent în coș și se inflamau hârtiile de acolo.

Ioanițoaia era simpatic câtă vreme îi erai fan și nu ajungeai să ai de-a face cu el în zonele unde se fixa interesul său profesional.

Când am avut de-a face, i-am dezvăluit care fusese sursa unei știri despre FC Vaslui pentru că el mă sunase să mă întrebe. El i-a turnat lui Porumboiu sursa mea. Sursa m-a sunat: „M-ai omorât! A aflat Porumboiu că am vorbit cu tine și m-a distrus!”.

I-am povestit lui Tolo. „Să-ți fie o lecție!”, mi-a zis. „Nu divulgi sursa niciodată! Nimănui! Nici măcar lui Ioanițoaia, mie, nimănui!”. Știam că nu era ceva de divulgat, dar pentru mine era ca și cum m-ar fi chestionat Hristos.

Domnul Ovidiu nu a reacționat când i-a fost decimată redacția

Încă o lecție sau încă un test a avut loc în 2023. Reprezentantul elvețian din acționariatul Ringier Sportal, compania care deține Gazeta Sporturilor, a venit la București și ne-a comunicat într-o ședință că l-a dat afară pe redactorul-șef Cătălin Țepelin:

„E foarte bun, rămâne în Hall of Fame al GSP, dar îl dau afară fiindcă așa vreau eu!”. Până și Gigi Becali dă mai multe explicații.

După ședința aceea am ales să demisionez. Nu aveam vreo ofertă de undeva. Recunosc, știam că poate o să am, liber de contract fiind. Dar asta e o naivitate, suntem o industrie în suferință. Și dădusem totul 18 ani la GSP. Ca și colegii mei.

Până la urmă, am mers la Fanatik.

Pe Dan Udrea, elvețienii l-au dat afară fiindcă el refuzase, i se păruse nedemn să preia postul lui Țepelin, care fusese demis fără rost. Apoi l-au aruncat și pe Tolontan.

Acționarilor li se pusese pata pe Țepelin fiindcă el nu accepta să promoveze îndeajuns interesele firmelor de pariuri, să punem profitul înaintea jurnalismului. Scârbit, a renunțat pe urmă și Costin Ștucan și a mers la Iamsport. Apoi au urmat alții, zeci de oameni, de la GSP și Libertatea.

Singurul care nu a avut nimic de spus a fost idolul nostru, Domnul Ovidiu. Deși tocmai îi fuseseră striviți mulți dintre copii.

Cine i-a sprijinit pe „copiii liberi” ai jurnalismului

Am văzut ce a spus Domnul Ovidiu la podcastul lui Tudor Silviu Samuilă. Asta a comunicat el publicului: au exagerat și unii, și alții. Adică și patronii au lovit, dar și jurnaliștii au încasat-o.

Cum să fie la fel? Simțul relativului e o mare calitate a lui Ovidiu Ioanițoaia, însă există lucruri unde a egala agresiunea cu rana e, totuși, prea mult. Sau poate greșesc eu în evaluarea situației, nu neg această posibilitate.

Ioanițoaia avea personaje cu care nu era bine să te intersectezi. Cristi Balaj, de pildă.

Ce e cu Balaj în poveste? Când era arbitru, ajunsesem să-i urmăresc meciurile cu speranța că nu va greși. Dacă îi dădeam nota 5 sau îl criticam, a doua zi nu scăpam de analiza în care Ioanițoaia căuta să mă convingă „măi copile, hai să revedem faza! Nu a greșit!”.

Nu dicta niciodată, să spun asta clar. Și sunt conștient că i se datorează enorm din mediul liber în care am practicat.

Dar, la fel, recunosc că mă afectau discuțiile în care trebuia să explic de ce Balaj o comisese grav, la fel cum îmi displăceau situațiile în care Ioanițoaia ne arunca mie și lui Dan Udrea „ce prostii ați mai scris, mă? Că iar m-a sunat Giovanni!”.

Repet: nu erau intervenții, ci doar aluzii, apropouri, ironii. Sistematice când era vorba de unele personaje. Totuși, efectul putea fi ca noi să ne mai înmuiem. Nu ne-am înmuiat.

Și nici frică nu mi-a fost vreodată, pentru că în redacție, alături de noi, exista o întreagă conducere. Nu vreau să personalizez și am rezerva mea față de elogiul făcut de Cătălin Tolontan lui Ovidiu Ioanițoaia.

Dar tocmai pentru că avem dreptul la opinii diferite și pentru că asta a fost cultura noastră profesională dintotdeauna, cred că a respecta un om înseamnă a-i spune și că ne-a lipsit, atunci când ne-a lipsit atitudinea lui. Doar așa au aflat fanii lui Steve Jobs că era greu de lucrat „unu la unu” cu el.