Silviu Tudor Samuilă Nimic nou sub soare

• Ziua de după ratare. Cea în care analizăm perspective și căutăm vinovați.

PREȘEDINTELE

Cine e măscăriciul acum, domnule Burleanu? Leadership-ul dumneavoastră a asigurat o dată în plus un nivel ridicat de predictibiltate naționalei noastre, conducând la menținerea ei în ecosistemul echipelor necalificate la Cupa Mondială. Am zis să încep textul în corporateză.

Oamenilor poate că merită să le traduc: ne-ați lăsat cu ochii în soare și de data asta. Aveați pe mână o națională calificată de pe prima poziție la Euro 2024, câștigătoare de grupă în Germania și l-ați ales pe Mircea Lucescu să o conducă, sugerând că după un tânăr entuziast ca Edi Iordănescu, un om așezat, experimentat ar fi soluția pentru calificarea la Mondial.

Și nu a fost, pentru că Lucescu din perioada 2024-26 nu mai putea muta munții. A făcut treabă în Liga Națiunilor cât încă funcționau reflexele din mandatul lui Edi Iordănescu, apoi jocul și grupul s-au degradat puțin câte puțin, ajungând să terminăm pe locul trei în cea mai ușoară grupă de calificare posibilă și învinși fără mari emoții de turci.

SELECȚIONERUL

Și-a început mandatul anunțând revenirea României în rândul naționalelor pasatoare și l-a sfârșit băgând autobaza la Istanbul.

Circula de ani buni pe internet o serie de glume nu neapărat reușite, în care sunt alăturate pozele a două personaje asemănătoare. În stânga e o celebritate cu aspect impecabil, în dreapta sosia, arătând jalnic, iar dedesubt stă scris „X după o lună la Vaslui”.

Mircea Lucescu visa frumos în august 2024, propunea României un proiect revigorant, bazat pe calitățile perioadei 1970-1990. Urma să devenim din nou combinativi iar cluburile din România aveau să furnizeze nucleul dur al echipei, pentru că „nu poți face o națională puternică fără cluburi puternice”.

Lucescu era, în acel moment, celebritatea elegantă, aterizată plină de optimism în orășelul de provincie.

Lucrurile păreau a merge pe drumul bun, câtă vreme, la șapte luni de la instalarea la națională, selecționerul primea felicitări pentru schimbările produse. Pe 26 martie 2025, cu fix un an înainte meciului cu Turcia făcea următoarea declarație

„Am fost la Euro, dar am fost pe primul loc la mingile salvate de portar. Au fost 17 intervenții. O echipă emoțională, care depindea foarte mult de suporteri. Asta este baza, apoi trebuie să intri și să faci o echipă care să joace, care să își domine adversarii.

Chiar am primit foarte multe mesaje «mulțumim că ne dominăm adversarii, că nu suntem o echipă fricoasă». Noi avem cei mai buni pasatori, nu putem să renunțăm la asta”.

Dăm timpul înainte, ajungem pe 26 martie 2026, jucăm în Turcia, în teren avem doar doi jucători din campionatul intern, adversarul ne transformă aripile în fundași laterali, primim gol cu patruzeci de minute rămase din meci, dar până la final nu suntem capabili în niciun moment să ne băgăm oponenții în careu, iar singurele noastre ocazii vin din întâmplare.

Știți cu câte pase reușite terminăm meciul? 169! Nici măcar două pase bune pe minut!

Mircea Lucescu a ajuns resemnat la ultimul său meci oficial. Renunțase să mai creadă în calitățile combinative ale românilor, fiind obligat să-și pună speranțele exact în fotbalul pe care i-l reproșase lui Edi Iordănescu.

Eleganța din poza din stânga dispăruse. Realitatea fotbalului românesc îl trimisese pe antrenorul de 80 de ani în poza jigărită din dreapta.

JUCĂTORII

Nu îi vom mai prinde atât de bine niciodată! Știu, vă umflă râsul, dar toți fotbaliștii României joacă la echipele lor de club, ba unii o fac și cu succes.

STRANIERII ÎN 2026

Uitați-vă la tabelul de mai sus și întrebați-vă care dintre tricolori poate mai mult.

Hai să spui că Drăgușin ar avea șansa de a prinde un contract la o echipă de Liga Campionilor din Italia și că Rațiu încă are posibilitatea de a face pasul spre un club mai bun din Spania, dar în rest?

E vreunul pe care în anii următori să îl vedeți progresând? Nu cumva și-au atins toți potențialul maxim? Cei mai mulți au 27+ ani, unii și-au irosit șansele de a juca în Top 5 campionate, alții nici măcar nu le-au primit, iar la momentul convocării pentru baraj traversau un rar moment de formă bună.

Dacă în condițiile astea noi am realizat doar 169 de pase bune în Turcia, ce ne rezevă viitorul?

Și încă o întrebare cu răspuns îngrijorător: cine vine din urmă? Ne punem nădejdea în Borza sau Biliboc și ne rugăm să plece cât mai repede din România pentru a-și construi un drum sănătos. Dar în rest?

Coubiș care până la 22 de ani nu a jucat la seniori? Kevin Ciubotaru care tot la 22 de ani se zbate la retrogradare în România? Precum pescarii, am aruncat plasele de pescuit prin Europa și așteptăm să se prindă în năvod copiii milioanelor de români plecați, așteptând salvarea de la ei.

Noi aici nu suntem capabili să producem mai nimic. Obligăm cluburile să folosească jucători U21, clasificăm academii, oferim copiilor și juniorilor competiții cu duiumul și degeaba! Terenul rămâne sterp. Nu crește nimic!

Ceva nu facem bine și devine tot mai clar că actuala conducere a FRF nu are leacul pentru boala noastră.

MOȘTENIREA

Lucescu nu a greșit când a cerut schimbarea din temelii a României fotbalistice, iar suita de declarații în care repeta aproape obsesiv nevoia de reînvățare a principiilor de bază ale jocului, trebuie înțelească corect.

La fel ca Hagi, Lucescu nu poate gândi mărunt. Cei doi sunt oamenii ideilor grandioase. Lucescu ne-a indicat drumul, dar este prea bătrân și prea uzat să ne poată și duce pe acest drum. El lasă moștenire nu o idee ci un imperativ, sperând ca Hagi să ne poată scoate din mediocritate.

Doar că lui Hagi trebuie să i se acorde timp și putere absolută. Dacă nici el nu ne salvează, atunci trebuie să tragem obloanele și să punem lacătul.