Arhiva

VIDEO Povestea mai puțin știută a „Marșului campionilor” din 1967. Mărturii după jumătate de secol ale omului care a luat-o pe jos de la Ploiești la București pentru sărbătoarea Rapidulu

Redactia

Publicat: 10.06.2023, ora 08:18

Actualizat: 12.06.2023, ora 12:01

Episodul IV: Marșul din 1967

Scânteia Tineretului, iunie 1967Foto: Arcanum Digiteca

11 iunie 1967. Cântăreața Ioana Radu, mare rapidistă, este pe gazonul din Ploiești. Nu-ncepuse meciul. Îl sărută pe frunte pe Motroc. Nu victorie îi urează, îl binecuvântează. Știe că-i nevoie de un egal ca Rapidul să iasă campioană.

Suntem în minutul 40 al meciului Petrolul Ploiești - Rapid. Jucătorul Roman de la Petrolul e singur în careu. Rapidiștii și petroliștii, în tribună, au pus sudină pe rivalitate. Un gând le trece prin cap: blestem?! De atâtea ori Rapidul ratase titlu de campioană! Apoi, instantaneu, ca o salvare, stadionul se uită după portar: unde-i Rică? Portarul Rică Răducanu nu era pe fază. Jucătorul Roman, singur în fața porții, ratează. Așa a ținut-o Rapidul și pe 11 iunie 1967. „Era infarct, ce să mai vorbim” - așa ne povestește Marcel Diaconu. Diaconu a trăit în tribună marea victorie. Omul a luat-o pe jos în semn de fericire de la Ploiești la București.

Și Marcel Diaconu ne povestește. Avea 24 de ani, crescuse pe Podul Grant, în „Potcoavă”.

Venise cu „Șarpele vișiniu” la Ploiești, pe 11 iunie 1967, cu trenul special pentru rapidiști. Era minutul 67, pe stadionul din Ploiești. Apărătorul rapidist Dan Coe trimite mingea „acasă”. Nu găsise altă soluție. Rică Răducanu nu era atent. Rică, Rică, ce ne faci? Într-un salt de panteră, Rică abia atinge cu mâna lui uriașă mingea. Mingea îl ascultă: nu intră în plasă. A trecut din nou glonțul pe lângă ureche. Stadionul de la Ploiești iar oftează, este alb-vișiniu. Oricât de rivali ar fi ploieștenii și giuleștenii, nu vor să câștige Dinamo campionatul. Câștigaseră la mustață doi ani consecutiv. Dar petroliștii nici nu vând meciul, ploieștenii nu vor să le dea „pomană” rapidiștilor. În niște imagini rare de la meciul de la Ploiești, un localnic are în tribună o pancartă cu un morcov și uriaș e scris un cuvânt Rapid. E eterna glumă în care cineva e într-o situație dificilă. Jucătorii Rapidului, o arată și pancarta, mai ales în meciuri decisive, băgați la tensiune, o dau în bară.

Marcel Diaconu ține momentul exact: Minutul 90 fix. Se fluieră finalul meciului. Începe fiesta.

0-0 Petrolul Ploiești - Rapid București. Punctul ăsta aduce Rapidul Campioană pentru prima oară în viață. Galeria Rapidului rupe orice bariere impuse de milițieni, calcă-n picioare gardurile și protocoalele „eticii și echității comuniste”. Antrenorii și jucătorii sunt luați pe brațe, parcă n-ar avea greutate. Pe Rică Răducanu nu-l prinde nimeni, fuge prin tot stadionul de fericire.

Se dansează, jucătorii sunt ridicați la cer și coborâți, ca niște zei. Spărgeau blestemul titlurilor pierdute „la mustață”, scăpau de mereu prea marea presiune a sistemului politic de dinainte și după 1945. De ministrul Marinescu, patronul echipei Venus care sechestrase jucătorii ca pedeapsă pentru victorie, de Miliția lui Dinamo și de Steaua Armatei, care aveau „un spate” asigurat de familia Ceaușescu însăși.

Trăiau în clipa aceea 44 de ani fix de la nașterea Rapidului, era 11 iunie! 1923-1967. Ce potriveală!

Galeria Rapidului era în triumf cu Zimbru, Nea Tinel, antrenorul Valentin Stănescu, „dat în ziare” în anii 1950 ca fiind un om de nimic. Erau pe brațe cu Tamango, Rică Răducanu, care jongla cu mingea în fața porții și fugea în poarta adversarilor să dea gol. Jonglau în aer cu „ministrul Apărării” Dan Coe, cel superstițios. Se spune că a văzut un cortegiu funerar pe drumul spre Ploiești și a strigat mortului: „Să-ți dea Dumnezeu sănătate! Azi vom câștiga!”

Se bucurau ca niște copii cu Tinel Dinu-Buric. Cu „Bombardierul” Nicolae Georgescu, care a rupt o poartă cu șutul lui. Nichi Dumitriu, cel care juca un minut și stătea zece, „sarea din bucatele Rapidului”, cum i se zicea. Cu Bazil Marian. Lupescu, Greavu, Motroc, Ștefan, Savu, Jamaischi, Năsturescu „Misei”, Puiu Ionescu, Sandu Neagu, Codreanu, zis „Parpală”, Viorel Kraus, Paul Mitroi. Fiecare crea istorie în Giulești. Bucuria i-a lovit fără deosebire galeriști și fotbaliști. Nu s-a dezmeticit nimeni din euforie. Marcel Diaconu spune că aștepta trenul, așteptau autobuzele. Lumea se oprise-n loc.

Marcel Diaconu ține minte momentul ăla. Vroia să ajungă mai repede, pe Podul Grant, la Potcoavă. Erau 10 mii de rapidiști în tribună.

Jucătorii au plecat călare pe hârbul lor de autobuz și s-au revăzut pe Podul Grant. O parte din suporteri au stat sardine în tren, cățărați ciorchine pe scările lui, ca să ajungă repede pe Podul Grant. Pe locomotivele CFR s-a scris „campionii”. În balcoane, cum se intră în București, se vedeau steaguri, chiloți, rochii, tricouri, cravate, tot ce se găsea prin gospodărie, vișiniu să fie.

Marșul

Marcel Diaconu era urcat într-un autobuz. Abia aștepta să fie cu toții, jucători, suporteri la astoria, la sărbătoare. Dar a auzit că se face un marș triumfal pe jos! Și-a zis: o iau ca apostolii pe jos, ducând vestea victoriei în campionat de la Ploiești la Podul Grant. Și așa a făcut. A mers zece ore. Până la 4-5 dimineața!

Ion Chirilă, în orele alea, scria articolul pentru „Sportul”: „Rapid e campion. Rapid cel mic, cu jucătorii săi fragili - cei mai mulți rod al unei copilării grele, în anii grei ai războiului. Rapid a izbutit să devină „cel mare” și să îmbrace tricoul mult visat cu armele inteligenței spontane, călite decenii la rând, în jurul podului Grant”. Copleșit de întâmplare, se spune că-n noaptea aia a umblat prin Giulești și s-a hotărât să scrie „Glasul roților de tren”, cartea emblemă a Rapidului.

Și Marcel Diaconu, și cam vreo mie de rapidiști au plecat pe jos spre București cu Tudorică-n frunte.

Și-au făcut plinul cu combustibil: bere, vin, jamaică, cântau de chef și dor, la răspântii. Și la Românești ce horă s-a-ncins! I-au întâmpinat chiar cei de la restaurantul Românești cu cele ale gâtlejului: bere, apă, vin. Circulația pe DN1 a fost oprită, că era horă giuleșteană. Miliția era discretă, era mai bine să nu se știe nimic despre „ieșirea asta din minți”. Nimeni n-a făcut vreo poză de la acest pelerinaj, nimeni n-a filmat drumul. Și, de fapt, cui trebuie mărturii, pentru că drumul acesta îl știu toți cei ce sunt vișinii.

Mii de rapidiști au făcut noaptea zi pe Podul Grant. Și acolo au ajuns pe la ora 4-5 și Apostolii

Duseseră vestea că Rapid renăscuse. Podul Grant, pe trepte, pe balustrade era locul petrecerii absolute. Se aminteau eșecurile mari, se aminteau imprevizibilele victorii. Jucători și galerie nicio diferență, nu puteau fi stăpâniți, nu se putea ști care-i următorul pas, dar de acum nimeni și nimic nu mai stă rapidului în cale. Ce obrăznicie s-a auzit și s-a văzut în noaptea aia: „Rapid campioană, fără milă și pomană!”. Cineva a scris sloganul pe peretele Teatrului Giulești și pe Podul Grant. Cu vorba asta se țintea direct la aranjamentele de culise pe care le făceau activiștii de partid ca să iasă Dinamo și Steaua pe locurile fruntașe-n clasament: echipe cu “picioare moarte”, cumpărări de arbitraje, șantajarea jucătorilor. Suporterii le-au dat fotbaliștilor o cupă îmbrăcată în vișiniu și pusă la păstrare din 1965. Galeria, din toată sărăcia, strânsese bani încă din 1965.

Rapidul era comparat cu Anglia lui Bobby Charlton, Moore care devenise campioana mondială din acel an, bătând Germania lui Beckenbauer, Overath.

S-a descoperit că Rapidul lui Valentin Stănescu a jucat miraculos, altceva: Rapid joaca 4-4-2, dominând orgoliile și găsind locul potrivit atâtor vedete rapidiste, Năsturescu și Codreanu retrași și Dumitriu și Ionescu vârfi, în loc de clasicul 4-2-4. S-au inițiat căutări ale formulei de succes al Rapidului, ale imprevizibilului. S-a cercetat clasamentul. Echipa Rapid nu era prea hotărâtă în turul campionatului, a început cu o serie de egaluri, dar n-a făcut mari gafe, cum îi era obișnuința. Toate astea le-a citit, le-a comentat Marcel Diaconu. Cum să nu le știe, fiecare pas de la Ploiești la București și, de atunci, atâția ani încoace, Marcel Diaconu a rămas cu Rapidul. La rău de rău și la bine.

Iată ce scria „Sportul” în 1967, uite ce docți erau, uite analiza de parcurs 1966-7 a Rapidului Campion:

„Victoria a venit abia în etapa a 5-a. După 3 egaluri și o înfrângere, rapidiștii se descătușau împotriva celor de la Poli Iași cărora le-au marcat 8 goluri. Acel scor (8-1) avea să fie și scorul campionatului. În tur, din 13 meciuri, rapidiștii au avut un bilanț pozitiv: 6 victorii, 3 egaluri și 4 înfrângeri. Cea mai bună clasare în tur a fost după etapa a 11-a când giuleștenii au urcat până pe poziția a 3-a. Această performanță a venit în urma unei victorii cu 3-0 în fața Stelei în Giulești. Returul le-a aparținut aproape în totalitate. Rapidul a preluat șefia clasamentului după etapa a 16-a și au menținut-o până la sfârșitul sezonului. În a doua parte a campionatului au reușit 7 victorii, 5 egaluri și doar o înfrângere.”

Cifre? Succesul îl știe toată lumea, dar greu e când se trece prin infern. Marcel Diaconu spune și aici că nimeni din FRF sau de la Dinamo, n-au crezut că se va întâmpla ca Rapidul să iasă campioană. Spuneau mereu: își vor pune piedici singuri, se vor împiedica, cum le este stilul.

După ce-a fost Campioană, Rapidul și-a regăsit stilul.

Nu a desmințit.

Da, după ce a devenit campioană, Rapidul s-a întors la Rapidul ghinioanelor, exasperărilor, despărțirilor.

În Cupă, Rapid a fost batută de Foresta Fălticeni din divizia 3. Agonie.

În Cupa Campionilor Europeni bate Trakia Plovdiv, dar pierde cu Juventus Torino 0-0, 0-1. „Suntem buni!”

În Campionatul 1967-68 locul 9. Dezastru.

În Cupă 1-3 cu Dinamo, dar mai rău e că Neagu ratează 11 m.

Ion Ionescu pleacă la Aachen. Ion Motroc în Turcia.

În 1968 este demis Zimbru, Valentin Stănescu, pentru că n-are rezultate, este dezinteresat de echipă, spune conducerea Ministerului Transporturilor, care avea bugetul echipei.

Pleacă Dumitriu și Jamaischi la Brașov, chemați de Zimbru.

Neagu, Coe, Lupescu, Dumitriu, Neagu sunt în Naționala Campionatului mondial din Mexic din 1970, dar în Cupă, Rapid pierde cu echipa din Gherla, din divizia 3.

În UEFA Rapid pierde cu Vitoria Setubal cu 7-2. Federația Română interzice echipa Rapid în Cupele Europene, că face de râs Dictatura cu asemenea prestații în străinătate.

În Campionatul 1970-71 Brașovul, antrenat de Valentin Stănescu, bate Rapidul în Giulesti cu 3-1. Cădere psihică la Podul Grant: „Tocmai Nea Tinel să ne ridiculizeze?”

Coe pleacă în Belgia. Curând, va fi declarat oficial “sinucis”. Giuleștiul plânge și urlă de durere. A crezut mereu că Ceaușescu l-a omorăt pentru că a refuzat să se transfere la Steaua, pentru curajul lui de a vorbi împotriva „nebuniei” dictatorului. Și i-a dedicat un cântec ce se aude și astăzi pe stadion: „Un salut din vechea Troe, Pentru faima lui Dan Coe. Și înc-o dată că e voie: Ahoe!”

Triumful cel mare are martori și astăzi. Marcel Diaconu e unul dintre ei. Și spune echipa Campioană 1967 ca pe poezie: Rică Răducanu, Marin Andrei, Dan Coe, Niculae Lupescu, Ilie Greavu, Ion Motroc, Bebe Năsturescu, Constantin Jamaischi, Constantin Dinu-Buric, Teo Codreanu, Nae Georgescu, Viorel Kraus,Sandu Neagu, Puiu Ionescu, Nichi Dumitriu. Antrenori: Valentin Stănescu și Victor Stănculescu.

Vezi și: