- 7 scurte despre primele zile fără Mircea Lucescu.
- Secvențe copleșitoare de la ceremoniile care impresionează o țară și la care se uită o lume.
1. România nu-l bocește pe Mircea Lucescu, ci îl conduce spre ceruri într-o liniște apăsătoare, semnul unui respect profund, dincolo de firescul lacrimilor și al durerii.
2. Avem, încă o dată, dovada dureroasă că ne stafidim sufletele într-o țară în care vorba bună, aprecierea sunt tot mai rare „pe live”. Abia după ce se stinge cineva ne simțim parcă eliberați și, în sfârșit, putem spune “da, a fost un om bun. Imperfect, dar cu mai multe lumini decât umbre”.
Iar în aceste zile sunt, probabil, mii de oameni care își spun „trebuie să-l fi apreciat mai mult pe Lucescu”. Să acceptăm că greșim.
3. Decența cu care românii îl conduc pe Il Luce spre legendă arată cât de profundă e urma lăsat de el în acestă lume, sportivă și dincolo de sport. Funeraliile sunt de o demnitate copleșitoare. Sunt imagini de Helsinki, de Praga, de Paris, de oriunde din lumea civilizată.
4. Iar cea mai tulburătoare postură a acestor zile este cea cu Răzvan Lucescu stând ore la rând în picioare, lângă catafalcul de la Arena Națională, pentru a le strânge mâna miilor de oameni, simpli microbiști sau celebrități, veniți să-și ia rămas bun de la tatăl său. Necunoscuți și prieteni, români și străini, cu toții primesc salutul acestui bărbat demn și elegant.
5. Cei de lângă el - membri ai familiei - au mai făcut cu schimbul. Doar Răzvan a rămas neclintit.
„Eu n-am nevoie de picioarele voastre, ci de mintea voastră”, obișnuia să le spună Mircea Lucescu jucătorilor, pentru a-i provoca mental, nu doar sportiv. Azi, nu picioarele sunt cel care îl țin pe Răzvan drept 12 ore fără întrerupere. Ci mintea, sufletul și recunoștința pentru moștenirea pe care o lasă tatăl său României.
6. În final, două întrebări. Prima: cum se face că niciun fotbalist de națională n-a simțit impulsul, datoria sau obligația să ceară învoire o zi de la club și să ia avionul, trenul sau mașina să pună o floare la căpătâiul lui Lucescu, în această procesiune de recunoștință națională?
Au venit foști jucători străini, au venit ucraineni și turci. Cigrinski, fostul mare jucător a lui Șahtior și al Barcelonei, a sosit solitar, luând Bucureștiul la pas. Ce imagine a gratitudinii!
Dintre „tricolorii” importanți, doar Bîrligea a venit singur, plus Dinamo, FCSB, Rapid și alte echipe cu autocarele. Dar ceilalți? E o problemă de educație, de priorități sau de prăpastie generațională?
7. Azi s-a decis: stadionul lui Dinamo va purta numele lui Mircea Lucescu. Ce se întâmplă dincolo, la Steaua, în legătură cu propriile legende? Nimic. Tăcere. Clubul care s-a cuibărit iar la sânul Armatei i-a uitat repede pe Emeric Ienei și pe Helmuth Duckadam, oamenii care i-au dat suflet și strălucire.