Cristian Geambașu Modelul danez

• Dar cine are nevoie de el? CSM-ul? Niciodată! Echipa Primăriei București aduce plusvaloare spirituală locuitorilor, potrivit interimarului Stelian Bujduveanu.
• E adevărat, cheltuind de chiar mai mult decât vicecampioana Europei, fără să obțină însă nicio performanță internațională de 7 ani. Ce, au intrat zilele-n sac?
• Așa că demiterea lui Adrian Vasile și îndepărtarea Cristinei Vărzaru nu rezolvă decât o criză de moment.

Când blânzii suporteri ai CSM-ului strigă „Demisia, demisia!” după eșecul în fața danezelor de la Odense, 30-36, înseamnă că avem o știre.

De obicei, la meciurile campioanei României la handbal feminin este o atmosferă frumoasă și relaxată. Nici nu zici că ești în România, ci poate în Danemarca. Cu deosebirea jocului și a rezultatelor.

Dar vom vorbi mai încolo și despre Danemarca. Acum ceva despre demisul Adrian Vasile.

Mediocritatea patentată

Întrebarea era de ce a fost readus la echipă Adrian Vasile, nu de ce a fost dat afară după doar două luni de mandat, timp în care a pierdut 4 partide din 6 în grupele Ligi Campioanelor.

Un posibil răspuns a fost dat de plecarea fostei mari handbaliste, team managerul Cristina Vărzaru. Cineva din club a înțeles în sfârșit că viziunea managerială a extremei de odinioară este păguboasă și redundantă.

De la cucerirea titlului de campioană a Europei (cu Kim Rasmussen antrenor și Isabelle Gulden în teren), o imensă surpriză produsă de CSM la vremea respectivă, au trecut 9 ani. Iar de la locul 3 câștigat în 2018, 7 ani.

De atunci încoace, echipa cu un buget anual de aproximativ 3,5 milioane de euro nu a mai reușit decât calificări în sferturile de finală ale EHF Champions League.

Cel mai frumos Spa din Europa

7 sferturi de finală sinonime de fapt cu mediocritatea pentru un club care a aspirat constant unele dintre cele mai valoroase jucătoare din Europa (din lume de fapt), plătind curent salarii lunare de peste 10.000 de euro.

De ani buni, CSM-ul s-a transformat într-un fel de Spa, unde fetele care muncesc pe rupte, care pe La Brest sau Metz, care pe la Gyor, Viborg sau Esbjerg, vin aici la relaxare.

Aici, la noi, unde primăria pompează bani cum nu pompează nici căldură în conductele Termoenergetica, aici unde nu e nici întristare, nici durere, nici presiune, nici adversitate, ci doar pajiști verzi, salarii babane și un vibe pozitiv care te face zen. Loc de unde o dată refăcută pleci să joci iar handbal serios, să transpiri, să-ți pese.

Anatema naționalității române?!

Rolul în poveste al maestrului Adrian Vasile, haiduc din Țara de Jos, a fost să nu deranjeze prea mult. Nu să croiască un stil de joc.

Care este stilul de joc al CSM-ului, poate să spună cineva? Circulația mingii este lentă și previzibilă, contraatacurile sunt rare și purtate fricos, jocul cu extremele suferă, nici fetele din poartă nu mai strălucesc.

Protejat, se spune, de personaje cu influență politică, Vasile a întreținut dolce far niente-ul jucătoarelor străine, fără să se gândească o secundă să promoveze tinerele jucătoare care poartă anatema naționalității române.

Ar fi nedrept aici să-l acuzăm doar pe el, așa se petrece la toate tocătoarele de bani publici din handbalul feminin românesc. Iar asta sub pretextul că se livrează un serviciu comunității. Iată ce spunea nu demult primarul interimar al capitalei, Stelian Bujduveanu.

„Sunt de părere că este necesar să avem o echipă cu care să ne mândrim. Ea aduce plusvaloare cetățenilor, pentru că ne face mândri atunci când câștigă diferite competiții, locale sau internaționale”.

Simțiți, dragi concetățeni, cum vă crește plusvaloarea atunci când CSM pierde 4 din 6 meciuri în Champions League? Și cu atât mai mult nu vi se pare că nu ați fi dorit să aveți un primar precum Constantin Toma de la Buzău, care a desființat echipa orașului unde umblă câinii cu covrigi în coadă?

5 motive daneze

Sigur că ironia poate fi o terapie de moment, dar nu soluția prin care handbalul feminin (de cel masculin ți-e și mai frică să vorbești ceva că primești un croșeu în figură de la selecționer) să își dea jos botox-urile și silicoanele care nu-l fac mai competitiv, ci îl transformă într-o întreținută de lux.

O posibilă terapie este prezentată la vedere, chiar pe site-ul EHF, forul european, sub titlul „Five reasons why danish clubs are so successful” (Cinci motive pentru care cluburile daneze au atât de mare succes).

Ai impresia că este un articol cu adresă precisă handbalul românesc. Sunt enumerate acolo tradiția pe baza căreia s-a putut construi din nou după criza financiară din anii 2008-2010 și faptul că treptat firmele care pot sponsoriza se întorc din nou către handbal.

The money is coming back. Un alt punct important este acela că liga daneză nu este o ligă care are doar doi piloni, adică două echipe mari (vezi cazul Ungariei cu Gyor și Ferencvaros sau al Franței cu Metz și Brest Bretagne), ci este un campionat echilibrat, unde există competiție reală pentru supremație între 4-5 echipe - Odense, Viborg, Herning Ikast, Team Esbjerg, Silkeborg.

E fază de 7 metri

Pentru noi, adică pentru cine ar trebui să înțeleagă ceva în sfârșit, ar fi două puncte sensibile menționate în materialul prezentat pe site-ul EHF.

„Danish talents get the chance” și „The best players stay at home”. O să îmi permit luxul să nu traduc, că se pierde frumusețea formulării.

Și adaug aici că Odense, finalista sezonului trecut din EHF Champions League, echipa care tocmai a măturat cu CSM-ul nostru scump, la propriu, are un buget aproximativ de 3,5 milioane de euro. Adică similar cu ale noastre. E fază de 7 metri, nu?