Publicat:
22.06.2026, ora 16:34
Actualizat: 22.06.2026, ora 16:34
- Pentru argentinieni Messi nu va putea fi niciodată peste Maradona. Haiducia din urmă cu patruzeci de ani, de altfel cea mai mare din istoria fotbalului, îi diferențiază.
„Terenul de pe Azteca era îngrozitor. Fusese construit din bucăți mici de gazon chiar înaintea turneului și de fiecare dată când călcai între două dreptunghiuri, piciorul îți fugea. Terenul pur și simplu dispărea de sub piciorul tău.
Să reușești acea răsucire cu pivotare la mijlocul terenului, pentru ca apoi să treci de jucătorii noștri ca și cum nu ar fi acolo, a fost cel mai remarcabil lucru văzut de mine pe un teren de fotbal. În viața mea nu am simțit nevoia să aplaud un gol înscris împotriva echipei mele ca în acel moment.”
Povestea îi aparține lui Gary Lineker și reprezintă o descriere emoționantă a celui mai frumos moment din istoria fotbalului, cel consumat pe 22 iunie 1986, fix acum patruzeci de ani.
În sinea mea, am fost mereu gelos pe apostolii lui Diego
S-au compus cântece, s-au scris poezii despre cursa aceea pe care Maradona a început-o pe pământ și a terminat-o în rai, iar comentariul lui Victor Hugo Morales, terminat cu celebra incantație magică „genio, genio, ta-ta-ta-ta” e înfipt adânc în sufletul meu.
Și-a făcut loc cam în aceeași zonă a inimii în care l-am plasat și pe Cristian Țopescu cu ale sale comentarii din 1994.
Am fost și sunt omul lui Messi. Pentru mine este cel mai mare din istorie, iar până în 2022 mă scoteau din sărite maradonienii cu al lor „la Barcelona poate da goluri oricine. Să câștige Mondialul ca să se compare cu Diego”.
Și Messi al meu a cucerit și ultimul trofeu care îi lipsea, și m-am bucurat de parcă am fi fost colegi de școală, și preț de câteva săptămâni le-am făcut în sâc maradonienilor, scoțând statistici peste statistici – evident toate favorabile lui Lionel – și am umplut Facebook-ul cu comparații între cei doi, simțind nevoia să mă răcoresc după ani de zile de suferințe. Și tare fraier am fost, pentru că geniile trebuie iubite fără excepție!
Cred, de fapt, că în sinea mea am fost mereu gelos pe apostolii lui Diego. Iubirea lor pentru D10S era mai puternică, aproape fanatică, pentru că ea s-a născut diferit. Nu te poți lupta cu miturile, cu legendele, iar Maradona a fost la granița dintre real și imaginar.
Diego s-a transformat din jucător de fotbal într-un justițiar legendar
Românii nu vedeau campionate străine înainte de căderea comunismului. Mai transmiteau bulgarii câte ceva, sau sârbii, se mai strecura câte un VHS cu rezumatele etapei din Serie A, ne mai mângâia Ioan Chirilă necazul de zi cu zi cu câte o carte scrisă la fața locului, adică respira același aer cu Diego, îl putea urmări în carne și oase și apoi putea împărtăși cu noi experiența, astfel încât singurele momente în care argentinianul ni se înfățișa și nouă erau Campionatele Mondiale.
Iar Diego a ales cea mai luminoasă dintre scene pentru a lua de la bogați și a da la săraci în haiducia secolului fotbalistic.
Pentru că între minutele 51 și 55 ale partidei cu Anglia din sferturile lui Mexic 86’, Diego s-a transformat din jucător de fotbal într-un justițiar legendar.
Sărăcia, corupția, nedreptatea, războiul Malvinelor cu cele 633 de victime argentiniene, toate și-au găsit răzbunarea mai întâi în acea minge furată cu mâna lui Shilton și apoi în fenomenala cursă printre adversari și petice rupte de gazon, devenită la momentul producerii ei singura lucrare fotbalistică cu valoare de simbol, una pe care nimeni nu o va mai putea repeta vreodată. Nici măcar Messi al meu.
