Cătălin Tolontan Mulțumim, nea Imi! Și pe curând

• Astăzi ne despărțim de Emeric Ienei, antrenorul din fotbalul românesc care a inspirat și pregătit echipa care a mers până la capăt.

Adaugă GOLAZO.ro la favorite

„Hai, dom’ne, cu mutu ăla. E prea moale pentru Steaua”. Așa a sunat angajarea lui Emeric Ienei ca antrenor principal la Steaua, povestită în cartea lui Andrei Vochin. Vochin a scris lucrarea-ancoră despre geneza și lupta echipei care a câștigat Cupa Campionilor Europeni. E ca o transmisie minut cu minut.

Fraza împotriva lui Ienei au rostit-o, în vara lui 1983, generalii Armatei, surprinși în momentul în care Ion Alecsandrescu l-a propus antrenor pe Ienei.

Alecsandrescu era șeful secției de fotbal de la Steaua. Cel supranumit „Sfinxul” a insistat pentru tehnicianul orădean.

„Sfinxul” despre Ienei

Echipa terminase campionatul pe locul 5. Emeric Ienei fusese adus ca secund, spre finalul sezonului. Fără succes. „Dar știe să impună respect jucătorilor și le dă libertate de exprimare pe teren. El e soluția”, i-a pisat Alecsandrescu pe generali, insistând ca Ienei să fie avansat ca antrenor principal.

Ca șef la Steaua, „Sfinxul” era, cum îi spunea numele, impenetrabil. O lua pe unde voiai tu și ajungea întotdeauna la soluția lui. Când conducea departamentul de fotbal de la ProSport, ziaristul Bogdan Stamatoiu își amintește cum colegii săi îl sunau disperați Steaua, pentru câte o știre. Căutau un transfer, o accidentare, o noutate pe care publicul era avid să o afle.

„Sfinxul” nu mai era președinte, dar rămăsese în preajma echipei, la curent cu tot ce mișca. Și toți oamenii din club erau instruiți după cum urmează. Suna Marius Mărgărit, dacă îmi aduc aminte corect, care răspundea de Steaua. „Îți zic ceva doar pentru tine”, îi răspundeau steliștii ziaristului. ”Da, mulțumesc, acum notez. Ce îmi spui?”. „Nu comentez. Doar pentru tine e, să știi”.

Jurnalistul își făcea treaba și afla știrea, dar acest „NO comment în exclusivitate” era politica dintotdeauna a „Sfinxului”, devenită literă de lege la Steaua.

Până la urmă, în vara lui 1983, la fel de încăpățânat, Ion Alecsandrescu i-a convins pe generali să-i ofere lui Ienei responsabilitatea de a prelua Steaua ca antrenor principal. Șefii Armatei au acceptat.

Și așa a început.

Vuietul mării când lovea aeroportul Otopeni

Peste trei ani, omul „prea moale pentru Steaua” cobora pe scara avionului de la Otopeni purtând în brațe Cupa Campionilor Europeni. Ținea cupa împreună cu Duckadam.

Pe 7 mai 1986 trupa lui Ienei și a lui Iordănescu nu avusese ocazii importante de gol în finala cu FC Barcelona, de la Sevilla, așa că s-a ajuns la penaltyuri. Dar și-a confirmat și acolo renumele de echipa cu unul dintre cele mai indestructibile jocuri de pase imaginate vreodată de fotbalul european.

Steaua a aterizat la București. Vuia mulțimea, cât vedeai cu ochii, de la Otopeni spre DN1. Au baricadat aeroportul, de teamă că oamenii vor sparge geamurile. Niciodată, dar niciodată, în România acelor ani nu se auzea vuietul mulțimii pașnice altundeva decât pe stadion!

Acum oamenii ieșiseră în stradă. Se auzea un zgomot ca atunci când vezi marea pentru prima oară, nu-l poți uita.

Băieții lui Ienei nu erau cei mai talentați. Nu erau cei mai charismatici. Dar erau cei care nu s-au oprit decât după ce s-a fluierat finalul și ei erau câștigători. Poate că nu ne dăm seama nici măcar acum ce înseamnă asta.

În noaptea de mai 1986, mii de oameni au parcurs 18-20 de kilometri, mulți pe jos, din oraș până la aeroport. Au venit ca să-i salute pe cei care, pentru prima oară în istoria fotbalului nostru, merseseră până la capăt, devenind cei mai buni din lume.

Nu „era să reușim”, ci chiar „am reușit”

Există, în orice profesie, unul, cel mult două premii de clasă mondială. Titluri olimpice și mondiale în sport, Nobelul, Oscarul, premiile științifice precum Fields Medal în matematică. Mai sunt. Dar nu multe.

Atât de greu atinge un român o astfel de performanță că mai mereu spunem povestea romantică a felului în care „era să câștigăm”. Nu e nimic dezonorant, însă așa se întâmplă. Scriem epopee despre cum am pierdut în ultima secundă. Suferim pentru cum ne-a defavorizat un juriu științific, lumea artistică în ansamblul ei sau o brigadă aparent răuvoitoare de arbitri.

Emeric Ienei n-a avut nevoie de o astfel de consolare. Împreună cu Anghel Iordănescu, secundul său, a format o echipă, a știut cum s-o antreneze și n-a lăsat-o moale, el cel „mut și moale”, până când nu au ajuns pe locul 1.

Ultima nedreptate

Acum câteva zile, când Ienei s-a stins la 88 de ani, a reînceput o discuție publică despre cariera sa. Despre norocul de a avea jucători buni. Despre șansa unui traseu convenabil. Despre faptul că, în realitate, Ienei nu era un antrenor care biciuia sau care studia.

Cristian Geambașu a observat într-un articol antologic în GOLAZO.ro: iată cum îi facem o nedreptate finală lui Ienei!

Din nou îl considerăm „băiatul bun”, un antrenor elegant, dar nu un mare profesionist.

Să vedem. Jurnalistul Dan Udrea a analizat acum câțiva ani în GSP semifinala Steaua - Anderlecht, 3-0. A fost meciul care ne-a dus în finala de la Sevilla. Folosind softurile rafinate de astăzi, performanțele de atunci își arată dimensiunea sportivă uluitoare.

Steaua a avut posesie categorică în 5 din cele 6 sferturi ale meciului. A avut 6-0 la raportul contraatacurilor finalizate cu șuturi, în fața unei echipe belgiene unde jucau fotbaliști din „naționale” de clasă mondială. Nu ne-au prins niciodată expuși pe contraatac, deși noi am atacat multă vreme din meci. E asta o întâmplare?

Victor Pițurcă, vârful de atac al Stelei, a avut un raport incredibil al duelurilor câștigate, 63%, a mai descoperit Udrea. Iar astea sunt cifrele pentru un atacant care a riscat și a înscris două goluri. De regulă, un atacant pierde mingea, nu o câștigă. E o întâmplare sau e valoare în regim de pregătire tactică de top?

Cum s-a întâlnit Steaua în 1985 cu un avion NATO

Cât despre „lejeritatea” lui nea Imi, e interesantă o poveste a lui Horia Alexandrescu, din cartea sa „Steaua Campioana Europei”.

Volumul a apărut în ultimii ani ai comunismului, cei mai atroce. Ziaristul a fost silit să înghesuie rânduri despre „Daciadă” și meritele PCR în pagina despre cucerirea Cupei Campionilor Europeni. Dar Alexandrescu a presărat în carte și amintiri prețioase ale vieții acelei mari echipe.

În prima rundă, Steaua a picat cu Vejle, din Danemarca. Turul e programat la ei, returul se va juca la noi.

Pe 17 septembrie 1985, Steaua pleacă spre Danemarca, în același avion cu Sportul Studențesc. Studenții debarcă în Elveția, unde urmau să joace cu Neuchatel Xamax. Acesteau erau vremurile, două echipe într-un avion „Iliușin”.

Steaua aterizează nu la Vejle, ci undeva lângă. Se trezesc într-un pustiu, pe „o aerogară părăsită”, relatează jurnalistul. Alături e doar un uriaș avion NATO, cu militari care zâmbesc când îi văd pe fotbaliștii steliști. „Nu e nimeni, dar absolut nimeni!”.

Delegația înțepenește, ce e de făcut? Deodată, de după un geam, apare fața lui Emeric Ienei și toți răsuflă ușurați, ca o confirmare că acesta e locul, aici se va juca meciul. Ienei mersese cu câteva zile înainte, ca să o studieze pe Vejle într-un meci de campionat. Cam asta despre „lejeritatea” lui Ienei, care nu studia adversarul.

Galerie foto (9 imagini)

+9 Foto

labels.photo-gallery

Vom clipi o dată, vom clipi de două ori

Când spunem „Mulțumim, nea Imi, și pe curând!” nu e nicio dramă. Astăzi, Emeric Ienei va fi însoțit pe ultimul drum, la Oradea. Dar există lucruri care durează mai mult decât o viață.

Când va veni timpul, îl vom urma, generație după generație, inclusiv noi, cei care ne apropiem de 60, dar credem că avem tot 30. Apoi vor veni cei care astăzi au 20-30 de ani, scuzați-ne că vă dăm vești confuzante. Timpul trece repede, ca un clipit.

Vom clipi o dată, vom clipi de două ori și ne vom trezi peste o jumătate de secol, noi, poporul microbist din România, că am rămas tot cu performanța Stelei. Care durează mai mult decât o viață.

Îmi doresc din inimă să nu fie așa. Să mai vină o mare victorie, să mai mergem o dată până la capăt. Și să mai întâlnească și alți suporteri români senzația aceea unică, a vuietului mării dintr-o noapte de mai. Ești ușor, deasupra întregii lumi, asta îmi amintesc. Și e grozav.

Pentru o astfel de performanță însă, oricâtă valoare colectivă, noroc, bani și pregătire se vor alinia în mod fericit, va fi nevoie de un om cu o meserie strictă și stresantă. Va fi nevoie de un antrenor care să inspire, să pregătească și facă echipa aceea să creadă în ea, ca să nu cedeze până când meciul nu s-a încheiat. Cineva ca Emeric Ienei.