Cristian Geambașu Antrenorul

• La plecarea lui Emeric Ienei suntem datori cu o reparație nu doar morală.
• Vorbind atât de mult despre calitățile lui umane, evităm să spunem răspicat că a fost un mare antrenor.

Adaugă GOLAZO.ro la favorite

Probabil se vor găsi unii care să zică ceva de genul „profitați, hienelor, să scoateți ceva profit emoțional și la moartea lui Emeric Ienei!”.

Așa se întâmplă atunci când toți din presă mâncăm din aceeași oală, fără lingură. Suntem luați la en gros. Totuși, trăiesc cu iluzia că oamenii mai știu să discearnă între decență și indecență.

Să nu ne facem iluzii ca să n-avem deziluzii, spunea nea Imi. Mare vorbă a unui om care nu se pierdea în cuvinte meșteșugite. 

Un alt fel de libertate de exprimare

Colegii și prietenii mei Silviu Samuilă și Cătălin Țepelin au scris cu emoție sinceră despre antrenorul de la Sevilla. Nu exclud că pot fi și persoane cu anumite disfuncționalități în partea superioară a corpului care să aibă păreri critice despre Ienei, dar și ei și-ar putea exersa libertatea de exprimare tăcând o vreme.

E ca atunci când ții un minut de reculegere abținându-te să râgâi. Sau activarea „Apelului către lichele” al lui Gabriel Liiceanu.

Strâmbii au cârcotit mereu

Observ că toată lumea care scrie și vorbește despre nea Imi aduce elogii personalității acestuia. Toate sunt meritate. A fost un domn. A fost un om cuviincios și politicos într-un fel atât de natural că ți-era și rușine să fii bădăran cu el. Dacă erai construit să fii bădăran.

Foarte puțin spre deloc se vorbește însă despre calitatea de mare antrenor a lui Emeric Ienei. Și nu doar acum.

Pe la spate, strâmbii susură mizerii. Cei care nu au ajuns nici la glezna lui din punct de vedere al performanței cârcotesc. Pare că toate laudele privind ținuta impecabilă și atitudinea contrastantă cu golănia din fotbal nu fac altceva decât să ascundă ceva. 

N-a fost așa mare?!

„Hai, dom’le, sigur că era un lord, dar așa mare antrenor nu a fost. Ce, vă faceți că nu știți? El întreținea buna dispoziție, nu supăra pe nimeni, dădea indicații generale.

«Îi luăm pe sus de la vestiare». «Cât timp mingea e la noi, nu suntem în pericol». «Lăsați mingea să alerge, ea nu obosește». Dacă le zicea pe-astea Guardiola, era geniu. Dacă le scotea Klopp, era vizionar. Nea Imi era doar antrenorul de la Sevilla. Ce mare lucru făcuse, nu-i stresase pe băieți!

Nedreptatea

Vă dați seama ce nedreptate i se face lui nea Imi? Acum, post-mortem, dar și în timpul vieții.

Un om care a citit jocul cu o claritate extraordinară și știa să își aleagă fotbaliștii cu o minuțiozitate neobservată de nimeni, mai ales de adversari, este lăudat pentru caracterul lui frumos și prea puțin pentru arta de a a-și struni echipa ca jocheul acela care se lipește de calul lui.

Nu, Steaua ‘86 nu este opera lui Florin Halagian de care a profitat Ienei venită de-a gata. Căci așa spune legenda suburbană. Steaua 1986 este ediția princeps a operei lui Emeric Ienei. Omul care cu echipa lui a reușit să ucidă mașina de pase a Barcelonei și să aibă o posesie superioară acesteia. Un fleac, i-a subordonat!

Mai rezervat cu Valentin

Nu știu dacă ați băgat de seamă că în recrudescența cultului lui Valentin Ceaușescu printre eroii de la Sevilla, nea Imi a fost cel mai rezervat. Nici atunci și nici mai apoi nu a făcut sluj în fața „binefăcătorului”.

Antrenorul cu 6 titluri de campion cu Steaua s-a ținut deoparte cu o eleganță la care elevii lui nu au aderat. A fost una dintre puținele lecții la care nu s-a făcut înțeles.

În fond, creditându-l pe Valentin alimentai teoria că trofeul era cumva meritul protectoratului acestuia. Chiar era, dragi eroi?

Dor de reproșurile lui bânde

Am ținut la nea Imi și am liniștea să fi scris mult despre el în timpul vieții lui. A fost o datorie dulce. Era un personaj care trebuia decupat dintre clișee.

Am încercat și în alte dăți să demontez teoria oribilă că era un oportunist al meseriei de antrenor.

Emeric Ienei a fost un mare antrenor, vorbea echipa pentru el. Punct. Dacă vrem să îi respectăm memoria, hai să renunțăm a-l mai vorbi de rău pe la spate. Măcar de acum încolo. 

Îmi era dor încă de atunci de reproșurile lui blânde. „Cristi, ai văzut că și tu mai încurci numele, ai zis la o emisiune Claudiu Răducanu în loc de Claudiu Niculescu”. Aveai dreptate, nea Imi. Și îmi era așa o rușine! De dumneata, nu de greșeală.