Cătălin Tolontan Mulțumesc, Ion Crăciunescu, pentru ce ai făcut într-un moment neașteptat

• Ion Crăciunescu a fost prezent în mod intens la televiziuni și pe siteurile de sport. Până acum un an. 

Fostul mare arbitru Ion Crăciunescu a intrat într-un con de umbră. Nu e vina nimănui. Pur și simplu a trecut timpul. Nu mai calcă prin București, la 75 de ani, nici prin studiourile TV. Își împarte viața în liniște între Râmnicu Vâlcea, orașul său, și Brașov, unde locuiește fiica. Poate că nu e rău să vorbim despre oameni și când au ieșit din prim planul mediatic.

Pur și simplu să vorbim, nu doar la aniversări. Cum nu ne trebuie o ocazie ca să ne certăm unii cu alții, de nu ne mai încape țara, așa nu e nevoie de o ocazie ca să spunem „Mulțumim”.

L-am cunoscut pe Ion Crăciunescu în primii ani după '90, ca tânăr și nepriceput reporter de teren. În acea vreme, „ziarist de teren” însemna că puteai sta la propriu pe marginea gazonului, dacă voiai. Era un avantaj colosal, pentru că vedeai și auzeai tot.

Generația lui Hagi și blaturile din campionat

Crăciunescu arbitra un meci la Ploiești, dintre Petrolul și U Cluj. Fotbalul nostru plutea într-o perioadă de grație în lume și într-o baltă acasă.

Echipa națională a lui Hagi, Popescu, Lupescu, Ilie Dumitrescu, Răducioiu și Dorinel Munteanu se calificase la World Cup 1994. „Tricolorii” avansau cu o încredere în sine pe care o dau, în general, munca și valoarea. Numai un ghinion care fulgeră o dată la un secol ne-a împiedicat să jucăm semifinala de campionat mondial cu Brazilia.

La rândul său, Ion Crăciunescu se pregătea să arbitreze finala Ligii Campionilor din 1995, între Ajax și AC Milan. Încă de la începutul partidei avea să-i facă semn lui Maldini să intre mai ușor.

În vitrină arătam excepțional. Dar campionatul intern era ros până la os de blaturi.

O rușine de meci

„Eu bat la mine acasă, tu bați la tine acasă” suna unul dintre aranjamente. Reciprocitatea funcționa mai ales între echipele din „Cooperativă”, onorabila organizației a Mafiei din fotbalul nostru.

Când punctele se împărțeau mincinos, victime erau echipele care jucau cinstit și pierdeau meciuri în vârtejul imprevizibilului. Ele retrogradau. Aranjorii supraviețuiau.

Petrolul Ploiești - „U” Cluj, cu Ion Crăciunescu la centru, era o rușine de meci. Clujenii câștigaseră acasă, în tur, iar acum, în deplasare, mimau că joacă. Regia era ca Petrolul, echipa gazdă, să câștige la limită.

Ploieștenii conduceau deja pe tabela de marcaj. Mai era o repriză, care se scurgea cu greu, căci nimic nu trebuia să se mai întâmple, în penibilul general.

Suporterii înțelegeau și ei

Clujenii nu treceau de centru, ca să nu egaleze din greșeală. Ploieștenii nu mai atacau, ca să nu riște să crească prea mult scorul. Se vedea de pe margine cum și o parte dintre suporterii Petrolului scuturau mâinile, a lehamite.

Pe teren, prins la mijloc între echipe, Crăciunescu se înfuria. Se întunecase la față. Arbitrul se simțea ca și spectatorii, luați peste picior de scenariul străveziu.

Iritat, „centralul” a început să fluiere, din senin. De vreo două ori a oprit faza, apoi s-a întors ostentativ cu spatele și i-a lăsat pe jucători să bată ce-or vrea.

Este ofsaid, fault? Nu contează. Oamenii râd amar în tribune.

Crăciunescu fluieră finalul cu mult înainte de final

Mai e ceva de jucat, cam 10 minute, când balonul ricoșează la arbitru. Crăciunescu, cu gestul fostului fotbalist, face o preluare cu șpițul sub minge. O ridică ușor, apoi o ia în brațe, în timp ce suflă scurt. Jucătorii nu înțeleg: „Ce Dumnezeu a mai fluierat?”.

În clipa următoare, toată arena îl vede uluită pe Crăciunescu - are mingea în brațe și sprintează spre tunelul lung, gaura de vierme care duce la vestiare. Gestul lui arată că a pus punct partidei. Dar mai e de joc! Ce se întâmplă?

Oprirea unui meci cu mult înainte de minutul 90 seamănă cu un gest nemaiîntâlnit de protest împotriva blaturilor. E o știre pe care o așteptam de ani de zile. În același timp, arată sfidare și aproape nebunie din partea arbitrului de centru.

O iau la fugă spre tunel. Strâns în jurul lui, staff-ul echipei gazdă încearcă să-l convingă pe arbitru să revină pe teren.

După doi metri parcurși în tunel, sar pe mine câțiva oficiali ai Petrolului, ca să mă împiedice să intru în contact cu Crăciunescu. Un șef al clubului mă ia de gât, alții dau la gioale pe la spate. Erau alte vremuri în România, când violența în societate avea o frecvență severă, „pre-europeană”.

Crăciunescu: toată lumea a văzut de ce am făcut-o

Încerc să înaintez spre Ion Crăciunescu, dar acesta era deja departe. Se grăbea spre cabina arbitrilor, unde nimeni dintre oficiali nu îndrăznea să intre. Silueta lui se stingea în penumbra dincolo de care erau ușile.

Aș minți dacă aș spune că l-am strigat. Mă preocupa doar să scap din înghesuiala care putea degenera. Mă consolasem cu ideea că o să ajung la telefonul „fix” și să dau știrea în redacție.

Dintr-o dată, l-am văzut pe Ion Crăciunescu întorcându-se. Poate auzise înjurături și foșnetul aspru al oamenilor care se împingeau. Nu știu.

Arbitrul s-a îndreptat calm spre noi, cu pași mari și cu o figură de o asprime care i-a înghețat pe oficialii clubului gazdă. Dintr-o dată, ei s-au dat jos de pe mine.

M-am recomandat ca ziarist și l-am întrebat pe Ion Crăciunescu de ce a oprit meciul mai devreme. A răspuns că toată lumea a văzut de ce. Nu mai țin minte exact cuvintele lui, le am undeva notate, prin carnete franjurate. Aveam declarația!

Mingea albă

M-am întors către unul dintre șefii clubului, l-am întrebat și pe el cum comentează ieșirea de pe teren a lui Crăciunescu și am notat răspunsul. Șeful tremura de nervi, ca și mine, dar, pentru că scena devenise brusc normală, tipul s-a stăpânit și mi-a răspuns.

Ce țin minte și acum, după 30 de ani, e mingea. Era un model „alb cu negru” și lucea în lumina piezișă dintre teren și tunel. Mai ales felul în care Crăciunescu o ținea nu îl voi uita niciodată. Sfera părea că levitează deasupra mâinii. Arbitrul o susținea pe căușul palmei, ferm, ca pe ceva prețios dat lui în grijă și pe care nu a vrut să-l lase la dispoziția unor vremuri sălbatice.

Mingea aceea și gestul de deschidere al lui Crăciunescu nu mă vizau doar pe mine. Nu aveam nicio putere, alta decât firava libertate care se năștea în România. Eram tineri, cam toți ziariștii.

Știți cum arată păsările când intră, din greșeală, în spatele unei magazii sau într-o cameră: zboară sucit, în zig-zag, se lovesc de toate alea. Le bate inima de le iese din piept. Cam așa mă simțeam atunci.

O puteam lua în orice direcție sau în nici una.

Puteam crede că aranjamentele sunt normale, că barosanii câștigă mereu și că asta e „business as usual”, cum se spune astăzi când apare o nerușinare amețitoare a unui politician, precum deputatul acesta.

Acum 30 și ceva de ani, nu se decisese nimic în legătură cu drumul României. Puteam înțelege că n-avem încotro, că nu există altă speranță. Dar, pe culoarul lung și difuz luminat, a apărut un om cu o minge în mână. Nu s-a lăsat timorat, ne-a încurajat să chestionăm și să scriem ce vedem, iar lucrurile s-au așezat în normal, măcar un pic, niște decenii de viață.

Mulțumim, Ion Crăciunescu!