- Răzvan Lucescu, 56 de ani, îl descrie pe Mircea Lucescu, selecționerul care a împlinit astăzi 80 de ani, într-un interviu pentru GOLAZO.ro.
- O pledoarie sensibilă pentru tată, pentru antrenor, pentru cel care și-a dedicat întreaga viață fotbalului.
- Răzvan povestește și momente delicate ale părintelui său: problema de la națională, șocul emoțional Shakhtar - Rapid, cum a ales Brescia trăgând la sorți sau conflictul Ucrainei.
Răzvan, ce îi transmiți lui Mircea Lucescu acum, la 80 de ani?
Singurul lucru pe care ar trebui să i-l spun, poate el chiar este așa, să fie fericit pentru tot ce a realizat în această viață. A ajuns la 80 de ani și e în continuare un exemplu pentru toți oamenii, în special pentru tineri, prin dorința lui foarte mare de a fi în plină acțiune, în plină activitate. De a-și trăi viața. De a o trăi intens. Alții, la 80 de ani, au renunțat de mult să mai fie în acțiune.
Răzvan, despre Mircea Lucescu: „Fără fotbal, simțeam că se scurge. Acum a întinerit”
Cum îl vezi antrenând încă, la această vârstă? Nu e nimeni ca el în lume.
Are o motivație imensă de a fi în focul luptei. Problema lui a fost înainte de a antrena în ultima perioadă (n.r. când nu avea echipă). Nu era el, simțeam că, un pic, se scurge.
Și acum?
Îl revăd din nou plin de pasiune, de energie, de forță, de dorință de a transmite, de dorință de a se lupta. Și atunci, cunoscându-l foarte bine, nu pot să fiu decât mulțumit, pentru că el se simte fericit. L-am și văzut la ultimele meciuri, în imagine, mi se pare întinerit. Are o minte foarte ascuțită, are o motivație foarte mare de a educa în continuare jucători, jucători tineri. Problema este…
Naționala și problema „educatorului” Lucescu
Este și o problemă?
Fiind la echipa națională, nu are un control permanent asupra jucătorilor. Nu este zilnic cu ei și, de la o acțiune la alta, pot apărea schimbări, apar tot felul de situații, conjuncturi, jucătorii pe care i-a avut în prima parte au ieșit, încet-încet, de la echipele lor de club ori s-au accidentat și au venit alții. Nu există acest control pe care l-ar fi avut la o echipă de club și nu există acea posibilitate de a-și educa jucătorii așa cum a fost el obișnuit la cluburile lui.
Tata, înainte de toate, e un educator. Când spun educator mă refer și la principii de viață, și la educație de viață, dar în special la educația fotbalistică. El nu antrenează jucătorul, el educă jucătorul Răzvan Lucescu, antrenor PAOK
Nu depinde și de jucător?
Sigur, și jucătorul trebuie să fie deschis și să primească informațiile. Dacă e deschis și primește, atunci se dezvoltă. Dacă nu, problema lui.
Crezi că a fost o decizie bună revenirea la națională?
Dacă el se simte bine, a fost o decizie foarte bună.
„Tata își dorește să fie antrenor încă zece ani”
În 2010, mi-a spus ceva care m-a tulburat și încă mă frământă: „Mi-ar plăcea să mor pe teren, ca Jock Stein”. Încă nu știu dacă a fost o metaforă sau chiar asta își dorea, a iubit atât de mult fotbalul încât…
Oamenii care sunt în acțiune, foarte activi, învățați cu această adrenalină, chiar simt asta. Nu se văd acasă, într-un loc liniștit, depinzând de alții. Probabil că, pe undeva, așa simte și gândește. Dar, cu siguranță, își dorește să fie antrenor încă zece ani. Sunt convins de asta. În final, contează mintea, iar el are o minte foarte ascuțită.
„Mircea Lucescu a atins fericirea profundă a fotbalului. Și nu s-a schimbat”
Cât de mult iubește Mircea Lucescu fotbalul?
Nu se poate măsura. E o pasiune imensă. A trăit din copilărie cu fotbal, prin fotbal, și a ajuns la vârsta asta să trăiască la fel, cu și prin fotbal. O viață întreagă care l-a făcut în final să fie un învingător, un om fericit. Pentru că sunt convins că, dincolo de toate situațiile neplăcute, de toate frustrările care apar în viața unui jucător, în viața unui antrenor, există sentimentul acela, nu de fericire de moment, de a dansa pe masă sau de a ridica brațele-n sus, există sentimentul acela de fericire profundă, în interiorul omului, acolo, în suflet. De satisfacție pentru ce ai reușit în viață. De unde ai plecat, condițiile total complicate, dificile, și ai ajuns să obții ce ai obținut.
Tata este un român care a câștigat atât de mult și care, cumva, e unic în fotbalul ăsta mondial. Are 80 de ani și încă antrenează. Nu știu câți au mai reușit astfel de performanțe, de viață Răzvan Lucescu
L-ai văzut de la începutul carierei, în urmă cu peste 40 de ani. Cum era atunci și cum e acum?
Nu e schimbat. OK, poate și-a mai schimbat unele idei, dar în general nu… Filosofia lui este aceeași, modul de a transmite celorlalți ideile lui este același, motivația este aceeași, dorința de a lucra pentru fotbal, de a-și pregăti munca, antrenamentele, jocurile, analizele. Motivația asta a rămas intactă. Capacitatea lui de a analiza în profunzime. Nu văd absolut nicio diferență. Îmi pare rău că…
Lucescu, peste 60 de ani în fotbal
De ce îți pare rău?
(se referă la națională) A ajuns la o vârstă și la un anumit nivel, dar, din păcate, cei mai mulți n-au cum să-l urmeze, nu-l pot înțelege.
De ce crezi asta?
Pentru că e un timp foarte scurt. De aceea spuneam că în fiecare zi să ai pe mână o echipă, un grup, oameni în jurul tău, e una. (La națională) E mai greu, depinzi și de alte aspecte, și de o conjunctură, și de o șansă, de o situație. Și în viață totul e despre conexiune.
Două lecții primite de Răzvan de la Mircea Lucescu în copilărie și adolescență
Ce ai învățat de la el?
În primul rând, mai mult decât faptul că am învățat ceva de la el e că mi-a transmis pasiunea aceasta pentru fotbal. Da, trebuie să existe ceva și în interiorul fiecăruia, o pornire către ceva. Dar e clar că mi-a educat această pasiune, luându-mă cu el la antrenamente, jucându-se cu mine acasă.
Încet-încet crescând, am fost în preajma lui, am văzut cum se motiva, cum își pregătea meciurile, antrenamentele, seriozitatea în muncă, în pregătirea situațiilor complexe, atenția la detalii. Iată ce am învățat de la el! Răzvan Lucescu
Cum îl vedeai când erai mic?
Îl vedeam ca pe tata. Cum îți vezi tatăl. Cel mai bun, cel mai frumos, omul lângă care mă simțeam protejat.
Era un tată permisiv? Era un tată dur? Te mai certa, te lăuda?
În niciun caz dur, n-a fost dur, dar era un tată pe care-l respectam. Acum, e adevărat, contează și personalitatea copilului, eu cred că am fost un copil destul de liniștit. Ca orice copil, cu năzbâtiile lui, însă, în general, liniștit și ascultător.
Nu era nevoie să fie dur. Când spunea o chestie, o respectam total. Îmi cerea să fiu la o oră acasă, eram la ora aia, atunci mă duceam, nu negociam. În perioada școlii, mama era care se ocupa tot timpul de mine, dar în anumite momente, foarte importante, cruciale, se implica tata Răzvan Lucescu
„Mi-a ținut un discurs de zece minute. M-a făcut să mă gândesc la ce vreau în viață”
Poți să dai un exemplu?
Treapta I. În clasa a 8-a, ne întorseserăm de la Hunedoara. În vara aceea, când am început clasa a 8-a, după cinci ani de Hunedoara, era anul de treaptă, an delicat pentru mine, n-au mers lucrurile prea bine în trimestrul I, nici nu învățam foarte atent, eram destul de superficial, la ore mai făceam prostii întorcându-mă după cinci ani în aceeași clasă în care începusem școala de mic, probabil căutând să ies în evidență… Am mai pus ceasul să sune-n oră, am mai vorbit, am mai completat niște oracole, era moda oracolelor, am cam fost prins sau m-am lăsat prins, tot în ideea asta. De acolo, consecințe, note, chemată mama la școală…
Ce a urmat?
La un moment dat, tata s-a întors după un meci, cred că era după meciul cu Italia, și am avut o discuție. A intrat în cameră la mine, s-a plimbat prin fața biroului, eu eram la birou. N-a fost nervos, n-a țipat, nu m-a amenințat, dar mi-a ținut un discurs de zece minute care m-a impresionat.
M-a făcut să mă gândesc foarte bine la ce am eu de făcut în viață, la seriozitatea cu care trebuie să privesc lucrurile și la faptul că am o responsabilitate, pentru că îl reprezint și pe el. Atât Răzvan Lucescu
Cum i-ai răspuns la școală?
De atunci și până la finalul anului, totul a mers perfect, am și intrat la liceu, la Gheorghe Lazăr, la matematică-fizică.
„Mama și bunica erau afară, disperate, băteau în ușă, le era teamă”
Îți mai amintești vreo poveste?
Eram mic, mai mic, aveam vreo șase ani, de-abia ne mutaserăm în Știrbei Vodă. Jucându-mă cu niște copii, nu mai știu dacă fusese ziua mea, am făcut găuri în perete chiar după ce s-a zugrăvit. Maică-mea și bunică-mea au văzut, au încercat să mă protejeze, el a înțeles, m-a prins, m-a luat, am intrat cu el în cameră la mine, a închis ușa, nu le-a lăsat pe mama și bunica să intre.
Te-a certat?
Mi-a ținut un discurs, deși aveam șase ani, mi-a explicat cât de greu i-a fost lui și din ce sărăcie a plecat în viață, cât de greu a fost să muncească, să ajungă să câștige niște bani, să avem posibilitatea să locuim acolo, efortul pe care l-a făcut pentru a avea condiții bune. Și că nu-mi pot bate joc de muncă, de bani, că trebuie să am grijă. Mama și bunica erau afară, disperate, băteau în ușă, le era teamă ca nu cumva cine știe ce să-mi facă, dar nici poveste de ceva agresiv sau țipete. De un calm desăvârșit, foarte la obiect.
Astea au fost momente mai importante, pe care eu le-am reținut foarte bine. În rest, n-a fost nevoie să fie dur. Nici nu știu dacă ar fi putut fi dur cu mine. Dar și eu respectam când îmi spunea ceva Răzvan Lucescu
„Am văzut și momente frumoase, și clipe de tensiune în vestiar alături de tata”
Mergeai peste tot după el, la meciuri, turnee?
Când am fost la Hunedoara, după ce a devenit antrenor, mergeam aproape la fiecare meci în deplasare. Acasă, nu mai vorbesc. În trei ani și jumătate de antrenorat la Corvinul, nu știu dacă am pierdut patru meciuri în deplasare.
Te duceai cu autocarul lor?
De cele mai multe ori cu autocarul, uneori cu mașina mică, în ziua jocului.
Erai mereu în vestiar?
Sigur. Stăteam cu ei în vestiar, însă nu la ședință, nu-mi aduc aminte să fi fost la ședințe. Simțeam atmosfera de vestiar, de echipă, înainte de meci, după meci, la bucurie, la tristețe, la supărare, la nervi. Am văzut și momente frumoase, și clipe de tensiune. Le-am trăit pe toate.
Ai fost și la Euro cu el, în ‘84? Aveai 15 ani atunci.
Am fost la Euro, dar nu cu naționala. Numai la meciuri mergeam, am fost la toate cele trei jocuri.
Cum era Mircea Lucescu la turneul final?
Nu pot să-ți spun, pentru că n-am stat lângă el. Au plecat devreme, nu mai știu cu câte săptămâni înainte de Euro, două, trei, s-au dus în Olanda sau Belgia la pregătire, după aceea au fost în Franța. Și acolo îl vedeam doar după meci câte cinci minute, când se urca în autocar.
„Nu m-a încurajat să fac fotbal. Îmi spunea că nu vrea să sufăr”
Te-a încurajat să faci fotbal? Venea la meciurile tale?
Nu m-a încurajat să fac fotbal. M-a împins pe vremea aceea către tenis. Îmi spunea că îmi va fi foarte greu în fotbal, nu vrea să sufăr, pentru că va fi dificil să mă accepte lumea, voi fi comparat de la început cu toată cariera lui, tot ceea ce a făcut el.
Mi-a zis că lumea nu va avea răbdare la fotbal, nu-mi va fi deloc simplu și ușor. A încercat să mă ducă spre tenis. Dar n-a reușit. Tot el a fost cel care mi-a transmis de mic această pasiune pentru fotbal Răzvan Lucescu
Îți dădea sfaturi?
Nu. Și nici la meciuri nu venea foarte des. Nici n-avea timp. Gândește-te că și la copii, și la juniori, noi jucam duminica dimineața, ei duminica erau înainte de meci de cele mai multe ori sau erau în deplasări. A venit la unu, două, trei, zece meciuri, nu știu, în perioada aia lungă de adolescență. Nu, în general nu a fost și foarte bine a făcut. Nici nu-mi plăcea să vină.
„Suntem total diferiți. Lui îi place să fim cu toții la stadion când are meciuri”
Era presiune?
Probabil și din cauza numelui, să nu spună cineva ceva, că vine să mă ajute. Nici acum nu-mi place să vină lumea după mine. Dacă vin, vin, treaba lor, nu zic nimic. El e opus. Lui îi place să fim cu toții când are meciuri, să mergem după el, să fim la stadion. Din punctul ăsta de vedere, suntem total diferiți. Eu vreau să fiu singur, liniștit, să nu știu că am grija sau responsabilitatea cuiva care e în tribună, că suferă pentru mine în momentele alea. Îmi place să știu că atunci când am plecat de la stadion mă duc acasă, la liniște.
El e opus, cred că îi place să simtă prezența tuturor acolo, la meci, îl încarcă, îl liniștește Răzvan Lucescu
De ce?
Pe undeva, dacă stai bine să te gândești, e logic. Pentru că el a fost într-o familie cu cinci frați, patru frați și o soră, au fost mulți, a crescut așa. Eu am crescut singur.
„Toată viața lui mi-a transmis sfaturi și mesaje. Alături de el, eram pregătit să fiu antrenor”
Ai vrut să devii antrenor pentru a fi ca Mircea Lucescu? Te-a atras ideea asta?
Niciodată nu mi-am propus să mă compar cu el sau să obțin ceva ce el a obținut. Nu, nu. A fost pur și simplu pasiunea mea. Singurul lucru pe care l-am vrut, am dorit să-mi fac un nume al meu în fotbal. Să-ți zic ceva.
Te rog.
În 2002, eram gata să semnez cu Astra, ca jucător, și mi-a propus domnul Copos să mă duc la Rapid, vicepreședinte. El era președinte, eu vicepreședinte, care era atunci un fel de director sportiv, cam asta era responsabilitatea mea. Am spus OK, ce-am de făcut? Mai continui în fotbal? Am 32 de ani, ajung la națională? Nu. Ajung în străinătate? Nu. Mă voi bucura de meciuri. Foarte bine, dar după aceea? Mai bine să-mi pregătesc viitorul. Atunci am zis că renunț la fotbal și merg pe direcția asta, văd cum o să mă simt, dacă mă descurc, dacă îmi place. Am făcut-o cu mare responsabilitate. Am și câștigat atunci campionatul. Însă mi-am dat seama că nu sunt un tip care să stea la birou. Mi-a plăcut foarte tare să fiu pe teren, să fiu în jurul echipei.
Nu era un sentiment transmis de Mircea Lucescu?
Am simțit probabil… pe undeva, o chestie primită de la tata, dorința asta de a fi între jucători, de a transmite, de a avea controlul grupului, de a educa, de a educa fotbalistic grupul. Și, așa, la sfârșitul anului, am luat decizia să renunț la poziția aceea de vicepreședinte și am hotărât să încerc ca antrenor. Dar nu a fost pentru că am vrut să fiu ca el, antrenor. Nu are nicio legătură. Pur și simplu, ăsta a fost drumul meu.
Vreun sfat primit de la el la începutul carierei?
Nu-mi aduc aminte să-mi fi dat sfaturi multe. Sfaturi pe undeva normale, pe care oricine, orice antrenor cu experiență, le dă unuia care începe o meserie, dar cred că toată viața lui mi-a transmis sfaturi și mesaje, inconștient sau conștient. Cumva, am fost pregătit pentru această meserie fiind alături de el, văzându-l pe el, trăind momentele lui de bucurie, de supărare, momentele dificile, foarte dificile, gestionarea acestor momente. El, de cele mai multe ori, vorbea acasă…
Cum a ajuns Lucescu la Brescia după ce a tras la sorți în familie
Discuta și cu voi, în familie?
Da, da, discuta despre aceste situații, se descărca, își spunea părerea, asculta ce spuneam, voia să audă și opinia noastră în momentele în care avea de luat o decizie, de a face o alegere.
Și când schimba o echipă cu alta?
Tot timpul când a avut de ales să meargă într-un loc a discutat cu noi, ne-a cerut părerea. Mi-amintesc că a fost o chestie foarte interesantă, după sezonul la Pisa (n.r. 1990-1991). Eram toți patru, în casă la Pisa. El nu mai era la echipă, în vară, terminase și campionatul, și avea trei variante. Porto, Standard Liege și Brescia. Ultima dintre ele era Brescia.
Fusese și la Liege, fusese și la Porto, să vadă, să discute cu președinții, și a apărut Brescia cu Gino Corioni. Brescia era în Serie B Răzvan Lucescu
Ce a făcut?
Ne-am strâns toți patru, eu cu soția mea, mama și tata, și a vorbit, așa, ne-a cerut și nouă părerea. Nu se putea hotărî, pentru că fiecare dintre aceste echipe îi oferea ceva. Cel mai puțin, pe moment, ca situație, era Brescia, care era în Serie B, dar era Italia, unde pătrunsese, unde își dorise să ajungă și și-ar fi dorit să rămână.
Totuși, era dilema asta, să o ia încă o dată din B, pentru că fusese și în România antrenor în B (n.r. la Corvinul), sau să meargă la Porto ori la Liege? Standard, pe vremea aceea, era o echipă de top. Atunci, discutând și discutând, nefiind convins, am decis să tragă la sorți Răzvan Lucescu
Unde ați pus biletele?
Am pus toate cele trei bilete într-o căciulă sau într-o vază. Nu știu ce s-a întâmplat că a dispărut un bilet, al treilea. L-am căutat, l-am căutat…
L-ați găsit?
După vreo jumătate de oră, l-am găsit lipit de papucul lui. Era Brescia. Așa a fost să fie. S-a dus acolo. Mă rog, nu știu dacă asta a contat, până la urmă, sau a fost doar o seară de descătușare, de descărcare, că erau emoții mari.
De ce?
Gândește-te că el venea din perioada comunistă, și noi, la fel, închiși acolo, educați într-un spirit comunist, ajuns în Vest, în Europa, unde totul era complet diferit. Nu era simplu. Era o luptă de a te impune, de a te face respectat, de a fi de fapt acceptat, nu de a te impune, de a fi acceptat înainte de toate. Nu e ușor ca străin pe unde te duci. Și în ziua de astăzi, chiar dacă suntem mult mai obișnuiți cu schimbările astea, nu e deloc ușor. Au fost emoții mari și la acea alegere, până la urmă a fost OK.
Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi ales una dintre celelalte două echipe, dar Italia pentru el a însemnat enorm Răzvan Lucescu
„Îmi spuneam: «Mă duc acum la ei, stau la ai mei să-l spionez pe tata»”
Să ne îndreptăm spre marea voastră confruntare. Cum a fost acel meci Shakhtar - Rapid 0-1, în toamna lui 2005, în Cupa UEFA? Ce a însemnat să joci contra lui și să-l învingi? Ce emoții ai simțit când te-a sărutat după joc, atunci, la conferință?
E o situație mult prea complexă. În primul rând, nu e doar meciul în sine, e tot ce s-a întâmplat. Tragerea la sorți, faptul că eram cu el, celelalte echipe erau Stuttgart cu Giovanni Trapattoni, Rennes cu Ladislau Boloni, mai era și PAOK, uite, vezi cum e viața asta! Fusese o întrerupere pentru națională, noi am jucat duminică un meci de campionat, după ce câștigaserăm cu Rennes acasă, 2-0.
Și Shakhtar?
A jucat luni derbyul cu Dinamo Kiev.
Ai fost acolo?
Am luat dimineață avionul și am plecat la Donetsk să văd jocul cu Dinamo Kiev. Îți dai seama, pe drum, cum mă simțeam. Îmi spuneam: «OK, mă duc acum la ei, stau la ai mei să-l spionez pe tata».
„Gândiți-vă! Cei de la Shakhtar au în minte ideea că ei câștigă. Sunt echipa tatălui”
Ai văzut jocul?
Am fost acolo. Până atunci, cred că am fost mai implicat decât el la meciurile lui. Sufeream la înfrângere ca un nebun, la victorie eram atât de fericit. Și, dintr-odată, eu trebuia să mă detașez chiar la partida cu rivalii cei mai mari ai lui, Dinamo Kiev, culmea, vezi ce se întâmplă și cum e viața asta, că mai târziu a ajuns la Dinamo Kiev și a făcut și acolo lucruri extraordinare.
Cum a fost în Ucraina?
Trebuia să-i disec echipa în cel mai rece mod. În zilele premergătoare meciului, în discuțiile pe care le-am avut cu jucătorii mei, le-am spus, încercând să le transmit încredere, că noi mergem acolo și câștigăm. Le-am argumentat: «Gândiți-vă! Cei de la Shakhtar nu vor fi niciodată la maximum. N-au cum, pentru că în mintea lor este ideea că, oricât de greu ar fi meciul, tot ei câștigă. Sunt echipa tatălui. N-au cum să aibă determinarea noastră. Noi aici trebuie să ajungem. Să intrăm pe teren atât de convinși și de motivați, să fim atât de răi, să-i surprindem prin agresivitate, fiindcă n-au cum să se mai încarce. Dacă n-ai făcut-o înainte, n-o să reușești după aceea».
Observatorul: „Aveți grijă că s-au pariat sume imense pe egal”. Lucescu a izbucnit: „A țipat la el”
Ce le-ai mai zis?
Ce fac ei bine, care ar fi slăbiciunile lor, unde ar trebui noi să surprindem. Toate astea le-am făcut fiind foarte detașat, dar starea asta, modul meu de a fi la acel moment a însemnat un efort emoțional imens, care m-a consumat foarte tare. De aceea am și izbucnit la finalul meciului. Mai departe, trăirile jocului, trăirile mele emoționale, față de meci, față de importanță, față de victorie, ceea ce s-a întâmplat înainte cu observatorul UEFA, care ne-a chemat în vestiarul arbitrilor, cumva amenințător, într-un mod elegant, dar totuși amenințător, spunându-ne că s-au pariat sume imense pe un rezultat de egalitate.
Cum a reacționat Mircea Lucescu?
A izbucnit. O situație total ciudată și neplăcută.
V-a zis observatorul acest lucru?
Da, da, da. A ieșit scandal acolo, tata a țipat la el, cum își permite…
Răzvan, despre Mircea Lucescu: „Am simțit că l-am trădat”
Cum a fost finalul partidei?
În fine, a fost meciul, cu toate trăirile, momentul în care am marcat, bucuria mea, apoi bucuria de la final, când realizam că mai avem nevoie de un punct ca să ne calificăm, eram atât de fericit, ne îmbrățișam… până în momentul când l-am văzut pe el traversând terenul cu mâinile în buzunar și privirea în jos. Atunci mi-am dat seama tot ceea ce a stat în spatele acestei bucurii, modul în care am fost acolo… Am simțit că l-am trădat.
„N-am vorbit vreo lună de zile după meci, până la Crăciun”
Era normal să te bucuri.
Am simțit că e prima dată când mă bucur de înfrângerea lui.
Ce crezi că simțea el atunci?
Nu a fost un moment plăcut, pentru că venea după înfrângerea cu Dinamo Kiev, atunci când am fost eu pierduse cu 0-1 acasă, după aceea eșecul cu noi… Avusese și o discuție cu președintele lui (n.r. Rinat Akhmetov), trebuia să câștige pentru că ei jucau în Cupa UEFA veniți din play-off-ul Champions League, unde înfruntaseră Inter Milano în play-off (0-2, 1-1). Și, în loc să intre în Ligă, au ajuns în Cupa UEFA. Nu a fost un moment ușor pentru el. N-am vorbit vreo lună de zile noi, până la Crăciun.
L-a afectat.
Probabil că și lui i-a fost mult mai greu să pregătească jocul cu noi decât mi-a fost mie. Eu am fost foarte rece în zilele acelea premergătoare meciului. El nu știu dacă a reușit să transmită ce transmite de obicei jucătorilor. Pe asta m-am și bazat și am încercat să comunic echipei. Și știi ce s-a mai întâmplat?
?
Pierzând ei meciul ăla, am terminat noi pe locul 1, ei au încheiat grupa pe 2 și au jucat în turul următor cu o echipă venită din Champions League și au pierdut calificarea. Noi am mers mai departe, întâlnind un adversar de pe locul 3 din grupe.
„Shakhtar rămâne în inima lui, dar Dinamo Kiev i-a dat posibilitatea să revină la viață”
Ce a însemnat Shakhtar pentru Mircea Lucescu? Echipa vieții?
Cred că da. A dat enorm, a primit enorm. Și a avut un președinte fantastic, Rinat Akhmetov.
Și totuși, după 12 ani la Shakhtar, a acceptat oferta lui Dinamo Kiev, în 2020. A avut o strângere de inimă când a făcut acest pas?
I-a fost foarte greu. Mi-aduc aminte că eu eram în Arabia Saudită, la Riad, a plecat să discute, dar era foarte îndoit. Acolo l-au convins. S-a întors la București și s-a răzgândit, a decis să nu se mai ducă. Cei de la Dinamo Kiev au vorbit cu el la telefon, din nou l-au întors. Iar s-a răzgândit și a zis că nu se duce…
Până la urmă, a acceptat.
E foarte simplu să judeci din afară. Ai fost la Shakhtar 12 ani și gata! Asta o face un suporter. E clar că Shakhtar rămâne în inima lui pe viață, așa cum și Dinamo Kiev este pe viață, la fel ca Rapid, ca Dinamo, ca Brescia… Sunt pe viață, sunt perioade extraordinare din viața unui om. Pe de altă parte, el nu este un suporter. E un profesionist cu trăirile lui.
La acel moment, avea nevoie să antreneze. Era ieșit din antrenorat, se gândea să se oprească și a primit această ofertă. Nu se simțea bine, nu era fericit acasă deloc. Încă o dată, se scurgea. Ajunsese, la fel ca înainte de echipa națională, să trăiască prin mine cumva Răzvan Lucescu
Adică?
Urmărea meciurile, venea la partidele mele la Salonic, era acolo, dar nu mai era el, el. Avea nevoie de altceva.
Ce făcea?
Se trezea dimineața și se ducea la plimbare, citea, se mai ocupa de ce mai era pe acolo… Nu era fericit.
Și a apărut Dinamo Kiev.
Dinamo Kiev i-a dat posibilitatea să revină la viață. Dacă Shakhtar a însemnat enorm și este dator Shakhtarului, deși și el a dat enorm acolo...
„Dinamo Kiev l-a făcut să se simtă din nou fericit”
De ce e dator?
Pentru toată această încredere și șansa oferită de a construi ceva extraordinar. Pe de altă parte, Dinamo Kiev l-a readus la viață și l-a făcut să se simtă din nou fericit. Pe teren, luptă, provocare, competiții, Europa, campionat, cupă, Supercupă, toate câștigate, construirea unei echipe și reconstruirea, pentru că au vândut tineri, educarea unor jucători din nou, la o altă vârstă.
Shakhtar și Dinamo Kiev sunt două momente extrem de importante și de speciale din viața lui, chiar dacă sunt două echipe rivale Răzvan Lucescu
Un mesaj la final, o urare pentru sărbătoarea de 80 de ani?
Doar câteva cuvinte. Îți sunt recunoscător că îmi ești tată.