Cristian Geambașu A cui e victoria?

• Selecționerul spune că e în primul rând a lui, deci mai lasă ceva acolo și pentru jucători. Pentru că nu a făcut de fapt schimbări (Ghiță a intrat în locul accidentatului Mihai Popescu, Munteanu a jucat 3-4 minute) este considerat geniu acum.
• Unde este totuși antrenorul acela care îndemna la însușirea lecției umilinței? 

În Catedrala Admirației Nețărmurite ridicate întru slava lui Mircea Lucescu nu că nu ai voie să fluieri, nu-ți este permis niciun oftat.

România a învins Austria cu un gol înscris în ultimul minut de prelungiri, ceea ce înseamnă noroc formidabil împletit cu efortul de ultimă sforțare al echipei.

Faptul că eram cu jumătate din efectiv în preajma careului advers în minutul 90 plus 4, fără să mai plimbăm mingea înapoi, este cu adevărat un câștig în planul atitudinii.

A fost acolo în acea acțiune ofensivă o disperare binefăcătoare pe care nu o aveam nici în trecutul apropiat, nici în cel mai depărtat. Specialitatea noastră era jocul la alibi. Frica deghizată în pragmatism.

Exercițiu de gândire

Stau în strana mea îngustă mai din fundul catedralei și cuget. E trufie atunci când selecționerul spune „Victoria e în primul rând a mea!”? Și oare cum au perceput jucătorii această declarație succesivă meciului?

Ei ce să gândească, sigur în măsura în care Lucescu îi consideră capabili de un astfel de exercițiu? Că au fost și ei acolo doar niște executanți? Pentru că atunci când se înlănțuiau rezultatele proaste selecționerul a aruncat vina pe umerii jucătorilor. Fără nuanțe. Altul ar fi vorbit în cel mai rău caz de împărțirea responsabilității. El, nu.

1984. Euro și romanul

La senectute, Lucescu nu mai are chef să fie diplomat. Când câștigă naționala e meritul lui, când pierde, e vina jucătorilor. A spus-o explicit.

Lucescu în versiune 2025 nu se simte dator să dea explicații. Că procedează așa cu presa, care își asumă cam ușor rolul de sac de box și aplaudac, e una. Dar el nu își argumentează alegerile nici cu jucătorii.

Nu mai suntem, totuși, în 1984. Anul prezenței la Euro cu Lucescu selecționer, nu romanul lui George Orwell. Deși poți să te gândești și la una, și la cealaltă. E ceva acum în comportamentul lui Lucescu care seamănă cu suspendarea libertăților civile și instituirea controlului absolut din varianta distopic orwelliană.

Știu că este un om care citește, Lucescu. Dacă nu a citit cartea, îmi permit să i-o recomand.

Lecția umilinței nu e despre a te umili

Tot din locul meu retras din Catedrala Admirației Nețărmurite îmi aduc aminte că în urmă cu niște ani Mircea Lucescu spunea că oamenii sunt datori să învețe lecția umilinței. Asta nu înseamnă că trebuie să învețe a se umili, ci să accepte înfrângerile, să vrea să învețe și să țină cont de părerile altora.

Mai este astăzi Mircea Lucescu omul acela? De muncit și de învățat a făcut-o toată viața, a fost un campion al tenacității, dar mai este el capabil de dialog? Din tot ce spune reiese că nu.

E prea blândă lumea noastră pentru el?

Din felul în care se ridică să plece la prima întrebare mai întrebare, la fel. Și nu e vorba aici că trebuie să dea socoteală cuiva, deciziile sunt ale lui și doar ale lui.

Numai că trăim vremuri în care până și unui copil preșcolar trebuie să-i explici că e toxic să stai 10 ore pe zi cu telefonul în mână. Nu scoți cureaua și-i arzi vreo două să le simtă.

O fi prea blândă lumea asta pentru oameni căliți cu greutățile ca Mircea Lucescu, dar e ceva mai ușor de dus decât comunismul. În care el, ce să vezi, s-a mișcat destul de natural.

Galerie foto (22 imagini)

+22 Foto

labels.photo-gallery

Un gol de expoziție

Strict din competițional, cum ne zicea Ovidiu Ioanițoaia în anii mulți când am lucrat împreună, aș vrea să remarc lovitura de cap a lui Virgil Ghiță, care a însemnat golul victoriei cu Austria.

Detentă scurtă, exact cât trebuie pentru a lovi mingea perfect, traiectorie în prelungirea centrării, deci execuție cu atât mai pretențioasă. Este unul dintre cele mai frumoase goluri ale naționalei și reconsiderarea unui procedeu tehnic.

Cred că de la lunetistul Claudiu Niculescu încoace nu am mai văzut ceva asemănător. Aș coborî și mai mult în timp, până la Dudu Georgescu, dar risc să mă întâlnesc acolo cu istoria și cu centrările lui Mircea Lucescu, marea extremă a lui Dinamo și a naționalei.