Radu Naum Frumosul și bestia

• Am sărit în sus și am dansat pe străzile unui oraș străin și indiferent la izbucnirea mea de bucurie, mic vârtej printre turiști și localnici mișcându-se lent ca niște lemurieni în toropeala duminicii.
• La noi era Paște, la ei fusese. O mică minune se întâmplase. Mi se părea că ar trebui să împărtășesc vestea cea bună cu toți cei dimprejur care mă priveau cam câș. N-am zis nimănui. Nici nu trebuia, până la urmă.

Asemenea luminări trebuie trăite interior. E ca și cum o lume strâmbă ar fi fost pusă la locul ei firesc. O armonie se instalase într-unul dintre universurile prin care bântuim. Un senin care transcede bulele în care obișnuim că viețuim. Câteodată binecuvântările apar din praf și noroi.

Îl cheamă Wout. Nu încercați să pronunțați dacă nu sunteți obișnuiți cu flamanda. Van Aert. Aici e mai simplu. Aert se pronunță Art, iar el nu e un artist. E un pălmaș strălucitor. O față de playboy mascând un tip modest, generos și familist.

Wout Van Aert e un Maradona al belgienilor, mai puțin cocaina, golurile cu mâna, prietenia cu dictatorii și lăudăroșenia. Râdeți, dar la capăt contrariile se întâlnesc. Întâlnirea lor e în venerația oamenilor. Ceva ce nu apare în statistici.

Frumosul și bestia

Duminică spre seară Mechelen primea liderul Saint-Giloise în play-off-ul campionatul Belgiei. Mechelen e un fel de Dinamo acum, e ultima din grupa de elită. A fost înfrângere, 0-1, dar n-a mai contat. Urma ceva mai important.

Mulți oameni au rămas pe locurile lor pentru a vedea pe ecranul mare al stadionului finalul celei mai grele curse de ciclism din lume, Paris-Roubaix. Doi oameni s-au prezentat în frunte pe velodromul unde se afla linia de sosire. Van Aert și Pogacar. Frumosul și monstrul. 

Jumătate de tur și apoi un tur complet după aproape 260 de kilometri pe drumuri desfundate, pavaje alunecoase și praf ca la demolări. Puteai alimenta un cartier de la electricitatea din aerul acelui final. Prima trecere. Clopotul sună. Mai e doar un înconjur al arenei. Oamenii încep să se ridice în picioare. Din tribunele velodromului urcă un vuiet. La Mechelen se urlă, se sare. Unii se roagă.

Van Aert și Pogacar sunt ca două animale de pradă, gata să sară la gâtul celuilalt. Mai e un viraj. Și dintr-odată spinarea lui Wout se arcuiește, bicicleta pare că saltă de pe sol, adversarul lui reacționează aproape instantaneu, dar e deja prea târziu.

Wout a pus în acel sprint toată durerea lui și iubirea lumii pentru el. E ca un bulgăre de foc. E împins înainte de suflul care iese din plămânii milioanelor de îndrăgostiți din Australia până în nordul topit de acest Sisif răspopit.

Rupe linia de sosire în două, cu degetul spre cerurile care se deschid. Prietenul lui de acolo, mort în cursa din urmă cu 8 ani, zâmbește în jos. Stadionul din Mechelen se zguduie. Un fan îngenunchează pe gazon. 

„Zeii ciclismului aveau o datorie față de el”

E greu de înțeles și e rar, dar toată lumea ciclismului se bucură pentru acest om cu nume imposibil. Poate pentru că e cel mai ghinionist super-campion din era modernă dar și pentru că nu s-a plâns niciodată, nu a căutat scuze pentru insuccese.

Când fiul său l-a întrebat anul trecut de ce a terminat abia al 4-lea i-a răspuns: „Pentru că au fost trei mai buni ca mine”. Van Aert s-a pus mereu în slujba altora când a fost nevoie, a fost mereu disponibil, s-a cățărat pe munți, el, omul platului, pentru a-l ajuta pe Vingegaard să bată Turul Franței. A fost mereu unde era nevoie. A căzut de o sută de ori. A spart, a alunecat, a fost bătut cu un pneu.

A ratat o mulțime de curse pentru că mereu s-a întâmplat ceva. Acum s-a întâmplat altceva. Până și ghinionului i s-a făcut rușine să-i mai pună bețe în roate. „Zeii ciclismului aveau o datorie față de el”, a spus Marc Madiot, de două ori învingător în această cursă infernală. Ceva mai frumos e greu de rostit.

Wout s-a prăbușit și a plâns, dar n-a fost singurul. Victoria lui i-a făcut fericiți pe foarte, foarte mulți. Ceva bun parcă s-a întâmplat în lume. Ceva corect. Mulți s-au săturat să trăiască sub dictatura omnipotentului Pogacar. 

Devine plictisitor. Și neverosimil. În 32 de curse la care a participat din 2024 doar în 3 n-a fost pe podium. A câștigat 23, între care două Tururi ale Franței și unul al Italiei, 7 curse-monument și două titluri mondiale. Și unii încă se întreabă de ce continuă să existe suspiciuni în acest sport. 

Dacă i-ai lăsa singuri între sălbatici, Wout ar deveni omul pe care se sprijină tribul în vreme ce slovenul ar ajunge campion pe junglă la cules nuci de cocos. Ghiciți cine ar rămâne în legendele orale transmise din generație în generație.