- După ce finala Cupei României la Rugby s-a disputat cu o asistență dezolantă pe stadionul „Arcul de Triumf”, reprezentanții complexului sportiv din Capitală au criticat alegerea Federației de a programa meciul la București.
- SCM USV Timișoara a câștigat, sâmbătă, Cupa României la rugby, după ce a învins Știința Baia Mare în finală, scor 11-18 (3-15).
La derby-ul dintre Timișoara și Baia Mare tribunele au fost în mare parte goale.
Atmosferă dezolantă la finala Cupei României
La tribuna 1, puțini suporteri ai formației din Timișoara și-au încurajat echipa și au încercat să creeze o atmosferă demnă de un astfel de meci, fără succes însă.
Ulterior, reprezentanții complexului sportiv „Arcul de Triumf” au criticat dur decizia Federației Române de Rugby de a programa meciul la București, la mare distanță de orașele pe care le reprezintă cele două formații.
„Fără public, sportul se stinge încet”
Reprezentanții de la „Arcul de Triumf” consideră că, prin deciziile sale, Federația Română de Rugby îndepărtează fanii de fenomen.
„Finala fără spectatori. Cronica unui eșec care nu mai poate fi ascuns.
La acest sfârșit de săptămână, pe Stadionul Arcul de Triumf, s-a jucat finala Cupei României la rugby.
Un meci care ar fi trebuit să însemne emoție, rivalitate, zgomot, culoare și mândrie. Două orașe cu tradiție, istorie și identitate în acest sport – Timișoara și Baia Mare.
Și totuși, imaginea care rămâne nu este cea a unei sărbători, ci una dureroasă: tribune aproape goale.
Nu este prima dată. Nu este o întâmplare. Și, mai ales, nu mai poate fi explicată prin scuze convenabile.
Această finală nu s-a jucat „fără public” din cauza vremii. Nu din cauza datei din calendar. Nu din cauza lipsei de interes a oamenilor.
Această finală s-a jucat fără spectatori pentru că, de prea mult timp, cineva a confundat administrarea sportului cu organizarea de evenimente fără suflet.
Oricâte eforturi declarative ar face Federația Română de Rugby, realitatea din tribune este mai sinceră decât orice comunicat: Ceva esențial se rupe, încet și constant, între rugby și oamenii săi.
Cum ajungi să organizezi o finală între două echipe reprezentative pentru comunitățile lor și să o muți într-un oraș neutru, fără o strategie reală de aducere a suporterilor?
Cum ajungi să scoți trofeul din mijlocul celor care îl simt, pentru a-l așeza într-un context steril, apoi să te întrebi de ce stadionul tace?
Aceasta nu este o eroare punctuală. Este un mod de gândire. Sportul nu trăiește din rapoarte. Nu se dezvoltă din tabele. Nu crește din decizii luate departe de pulsul comunității.
Sportul trăiește din emoție. Din apartenență. Din oameni care vin, stau în frig, aplaudă, suferă și se întorc acasă cu sentimentul că au fost parte din ceva.
Fără public, sportul nu dispare brusc. Se stinge încet. Se golește de sens. Devine o simulare corect organizată, dar complet lipsită de viață.
Complexul Sportiv Național Arcul de Triumf nu este și nu va fi niciodată problema. Stadionul este deschis. Este pregătit. Este disponibil în orice zi – de Crăciun, de Paște, de Revelion. Pentru orice sport, pentru orice competiție, pentru orice miză.
Arcul de Triumf oferă infrastructură, siguranță, profesionalism și continuitate. Ceea ce nu poate oferi în locul altora este sensul. Și nu poate înlocui deciziile care ar trebui să aducă oamenii aproape de sport, nu să-i îndepărteze.
Utilitatea publică a unui stadion nu se măsoară doar în gazon perfect sau instalații moderne, ci în tribune vii. Iar când tribunele sunt goale, vina nu este a betonului. Este a managementului.
Poate că rugby-ul românesc nu mai pierde din cauza adversarilor. Poate că adevărata înfrângere vine din decizii care ignoră comunitățile, tradiția și logica elementară a sportului.
Arcul de Triumf va rămâne deschis. Disponibil. Implicat.
Dar rămâne o întrebare pe care nimeni nu ar mai trebui să o evite: Cât timp mai putem vorbi despre performanță, când nu mai avem public?
Finalele fără spectatori nu sunt ghinion. Nu sunt context. Nu sunt excepție. Sunt consecință”, au transmis reprezentanții de la „Arcul de Triumf”.