Toronto or Not Toronto? Un maraton in Canada

E frig in Piata Mel Lastman din Toronto. Cladiri inalte din sticla si beton in jur, un parc mare pe o latura, cu alei largi ce se pierd in zarea cetoasa. Totul parca respira a imens si a rece aici in Canada. Degetele de la maini mi-au amortit si la orice expiratie ies aburi. Alerg in pas moderat, sprinturi scurte, fac miscari de incalzire, streching si treptat-treptat incep sa ma mai destind.

Cu putin inainte de ora 9, ma inghesui la start printre alti circa trei mii de alergatori care participa la a XV-a editie a maratonului de la Toronto. Emotiile inerente, adrenalina normala in astfel de situatii, toate ma fac sa nu mai simt frigul. Ramine doar nerabdarea din preajma startului.

Ca un metronom!

Privesc in jur incercind sa zaresc “iepurasul” ce poarta placuta pe care scrie 3h:45min. El e pace-makerul, un atlet mai experimentat care imprima un anumit ritm de alergare si ce e totodata un reper si imbold pentru cei care doresc sa termine cursa de 42 de km in timpul afisat. Sper in secret sa ma apropii si eu de acest timp.

Poc, se aude pistolul de start. In uralele alergatorilor si a sutelor de sustinatori, uriasul “sarpe” de trupuri se pune in miscare. Ma bucur ca nu e o cursa aglomerata.

Pornesc destul de incet, nu fortez pentru ca stiu ca e un drum lung de parcurs. “Iepurasul” pe care mi-am propus sa nu il scap din ochi e putin in spatele meu. Ma gindesc ca daca e sa ma depaseasca la un moment dat, o sa ma tin eu cumva dupa el. In cele din urma, nu aveam sa il mai zaresc vreodata.

Traseul cursei de maraton traverseaza strazi din partea centrala a Toronto. Ma rog, daca se poate spune ca acest oras intins parca la nesfirsit ar avea doar un centru. Drumul e mai curind plat, cu scurte portiuni ascendente, urmate curind de coboriri unde pasul se iuteste inevitabil. Se alerga pe strada - evident, circulatia e oprita - prin cartiere cu case deloc mari, cu maximum doua etaje, mici magazine insirate unul dupa celalalt si doar din cind in cind cladiri mai mari, de tot felul, inclusiv blocuri de locuinte.

Din loc in loc grupuri de trecatori care ovationeaza. Nu lipsesc nici sustinatorii, mult mai zgomotosi, si insotiti inevitabil de pancarte: “Alearga, tati, te asteptam repede acasa”, “Run, John, run”, ba chiar “Alearga ca si cum ai fi comis un jaf“. Zimbesc, si imi face bine.

A iesit si soarele, pare el cam zgarcit, dar acum temparatura e perfecta pentru alergare. Aerul din jur pare galbui, parca ar fi un serbet cu lamaie. Imi simt corpul ca un mecanism cu rotitele bine unse. Picioarele mi se misca unform, intr-un ritm convenabil, respiratia e regulata, muschii imi sunt relaxati.

Sorb una-doua guri de apa la fiecare punct de alimentare. Mintea mi-e in schimb aproape goala, doar frinturi de ginduri care nu se leaga unul de altul.

Dupa o ora de alergare am parcurs 13 kilometri in cap. Hm, nu-i rau deloc, imi zic. Peste vreo zece minute inghit si primul gel energizant Sponser. Respect fara probleme planul de hidratare si alimentare pe care mi l-am facut initial. Imi dau seama in schimb ca alerg mai repede decit estimasem. Cum ma simt bine - imi ascult corpul, iar el asta imi spune: continua - decid sa risc si sa mentin ritmul.

Alerg, alerg. Trag si cu coada ochiului in jur. La un moment dat, trecem prin fata unei scoli unde un grup de eleve tipa semi-isteric - de bucurie, e drept -, insa ofera alergatorilor jumatati de banane, parca in compensatie; o trupa de copii cinta ceva intre muzica de fanfara si rock. De mai multe ori, pe traseul cursei, aveam sa vad mai multe trupe ce cinta jazz sau muzica simfonica, celebrind in felul lor bucuria de a alerga.

Urmeaza o zona impadurita, pare un parc fara margini. Pe o parte si alta a drumului, artari cu frunze de toamna, in culori pastelate. Numeroase veverite, ce se misca imperturbabil in cautarea hranei. Liniste deplina intrerupta doar de gafaitul alert al alergatorilor.

Incep sa depasesc in fuga grupuri de participanti la cursa de semi-maraton. Cite doi - cite trei, mai in virsta sau doar masivi, alearga incet sau merg la pas, cu un singur obiectiv: sa termine cursa. Iar asta e o mandrie si o datorie pentru ei. Sincer, le admir spiritul.

Ma uit la ceas si nu-mi vine sa cred: dupa doua ore am parcurs exact 26 de kilometri. M-am miscat ca un metronom. Stiu ca nu am cum sa mai pot tine mult timp ritmul acesta, dar cel putin ma relaxez. Stiu ca o sa termin cursa cu un timp bun pentru pretentiile mele. Dar mai stiu ca nu peste mult timp aveam sa ma izbesc de un inevitabil “zid” al propriilor limite fizice.

Suferinta, dulce suferinta!

Ma apropii de kilometrul 30 al cursei, e portiunea cea mai frumoasa, pe malul lacului Ontario. Nu prea apuc insa sa ma bucur de priveliste - altfel, superba - pentru ca deodata ma sageteaza o neasteptata durere in coapsa piciorului sting. Pe moment o ignor. O banala crampa imi zic. Simt ca am incetinit din tempoul de pina acum, dar inca e bine. Important e sa nu ma opresc, imi spun. Pasii de alergare se leaga totusi coerent unul dupa altul, chiar daca nu mai am tonusul de inceput.

Cunosc acest moment, il asteptam de fapt, oarecum cu teama. Sunt minute lungi in care mintea se separa de corp, ea urla “nu renunta, nu renunta“, in timp ce biata carne spune “nu mai pot, nu mai vreau“. De fiecare data, la acest moment ma intreb de ce prefer sa ma chinui ca un prost. Dar de fiecare data e ceva care ma indeamna sa merg inainte.

Alerg fara oprire, asta e cel mai important. Alerg, chiar daca spasmele in muschi - crampe tot mai dureroase - se intetesc. Fibrele musculare zvicnesc dureros, ma ard, cutite ascutite parca imi strapung carnea. Dar asta nu e totul. O centura ca de foc imi inconjoara mijlocul, ma doare tare spatele in zona rinichilor. Asta ce o mai fii? Niciodata pina acum nu am mai experimentat o astfel de durere. Aveam sa scap de ea abia la vreo trei zile dupa cursa.

La un moment dat, aud mai multe voci dinspre trotuar. “Alearga, nu te lasa”; “E bine, e bine”; “Arati grozav, tine-o tot asa”. Nu mai imi vine sa rid de data aceasta, prea ma dor toate. “Unde arat eu bine, pe toti…”, imi spun in minte, abtinindu-ma sa nu injur gros. Nu ma tem ca m-ar intelege cineva, dar nu prea imi sta in caracter sa o fac, asa ca mormai ceva care poate fi luat ca o multumire pentru incurajari.

Decid sa ma opresc putin. Simt nevoie sa fac o miscare de stretching pentru a mai domoli din durerea muschilor. Nu pierd totusi mai mult de trei secunde. Mintea mea e setata pe: “nu te opri, nu te opri”.

Treptat-treptat, simt ca imi revin si incep sa alerg fara a mai simti o suferinta intensa. E doar suferinta. Dar asta e normal, e o suferinta liber asumata.

Privesc tot mai des in zare sa vad mai repede semnele care marcheaza parcurgerea a inca unui kilometru. Si a inca unui kilometru. Opt, sapte, sase… Nu mai e mult. Cind vad indicatorul care arata ca nu mai sunt decit doi kilometri pina la finis imi vine sa pling. Asa mi se intampla de fiecare data, e reactia de descatusare a organismului dupa presiunea adrenalinei. Lacrimile trec de coltul ochilor, se amesteca cu transpiratia si nu se vede.

Accelerez pe ultimul kilometru. Accelerez desi imi simt picioarele grele, sfisiate parca, ma doare teribil spatele, iar fata imi e intepenita intr-un rictus. Dar e un rictus al bucuriei imense, amestecata cu suferinta. Gata, trec linia de sosire. Abia la minute bune dupa aceea imi dau seama ca in jurul e multa lume, care ovationeaza fiecare alergator care termina maratonul.

Amanunte tehnice

Am terminat cursa de la Toronto in 3h:26min:14sec. Este un record personal. Locul 212 din 1177 de alergatori care au alergat maratonul. Sa nu uit, am slabit si 2,3 kg. Restul e bucurie.

* articol publicat inițial pe Hotnews.ro