Publicat:
02.06.2024, ora 15:22
Actualizat: 02.06.2024, ora 20:29
- Mesajul ucrainenilor, din sport și din afara lui, pentru români: „În clipa asta totul e viață normală, în clipa următoare viața dispare! Nu contează dacă ești pe front sau ești în oraș. Fiecare zi poate fi ultima”.
- Iar orașul Liov, deși în capătul opus al Ucrainei față de front, are ceva straniu: sunt multe femei și puțini bărbați pe stradă. Realitatea războiului este aceea că bărbații sunt fie pe front, fie se ascund.
- „Gândiți-vă că totul a venit la noi de pe o zi pe alta, asta se poate întâmpla și la voi, în România”, ne-au spus ucrainenii.
Am sosit la Liov pentru un meci de fotbal, Shakhtar - Dinamo Kiev, dar știam unde venim. Ucraina, o țară în război, o zonă de risc, deși călătoria noastră era departe de front, de tancuri, de blindate, de gloanțe, de tranșee, de bombardamente.
Alarmă în timpul conferinței. „Cum te simți Roberta?”
Cum am ajuns, într-o joi, am văzut la televizor conferința de la Kiev, organizată afară, a președintelui Volodymyr Zelensky și a Robertei Metsola, președinta Parlamentului European. Era 9 mai, Ziua Europei.
Trecuseră fix 26 de minute și 20 de secunde. Atunci a pornit alarma antiaeriană, terifiantă, în timp ce vorbea Zelensky. Acesta s-a oprit, a făcut semn cu mâna în sus și a comentat ironic: „Ziua Europei”.
Și-a dus ideea până la capăt, apoi s-a întors și a privit spre Metsola, întrebând-o în engleză:
Cum te simți, Roberta?
Sunt bine, sunt bine. Așa cum ați spus, Ziua Europei. Se întâmplă cu un motiv. Acum realizez prin ce treceți zilnic.
Zelensky a adăugat la microfon: „Aceasta este realitatea Zilei Europei pentru noi, ucrainenii”.
Conferința s-a încheiat imediat. Și el, și Metsola, și jurnaliștii prezenți au coborât în adăposturi, unde li s-a arătat live pe monitoare cum rachete și drone rusești străpung spațiul aerian ucrainean, au relatat ulterior reporterii Times of Malta. O însoțiseră pe compatrioata Metsola la Kiev.
Normal, normal și, dintr-o dată, anormalul
Controale cu militari și polițiști înarmați cu mitraliere sunt o permanență. Geamurile vitrate ale bisericilor sunt protejate cu folii mari, de metal. Și, încă din pădurile regiunii Transcarpatia, destul de aproape de granița cu România, verificări urmate de alte verificări pe șosea sau în localități, apoi vezi fortificații camuflate la capete de pod.
Am reperat la margine de pădure și o mașină kaki a armatei gen pick-up, cu o mitralieră antiaeriană montată și cu cinci soldați în jurul ei, am trecut și pe lângă orașul Stryi, în oblastul Liov, unde fusese lovită în ziua precedentă infrastructura depozitului subteran de stocare a gazelor naturale.
În această zonă vestică a Ucrainei, unde nu sunt bombardamente zilnice, ai mereu această contradicție, „viața e normală, viața nu e normală”. Când ai impresia că e normală, apare ceva care te contrazice.
Frumusețea izbitoare a orașului din Patrimoniul UNESCO. Dar și controale, fortificații, mitraliere
Intri în Liov, vremea e bună, soare și peste 20 de grade Celsius, nu poți să nu admiri centrul istoric al orașului, inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO. Clădirile vechi, catedralele, bisericile rezistând de sute de ani, una mai frumoasă ca alta, mai impresionantă, arhitectura bogată, cu o mulțime de stiluri, renascentist, baroc, rococo, neoclasic, gotic, art-nouveau…
Îți amintești că Liov a fost cândva capitala Galiției (sau a Ruteniei, cum mai era numită), a trecut sub scutul Poloniei, al Imperiului Habsburgic, Austro-Ungar.
Liov, locul unde femeile au rămas singure
Influența sovietică e pregnantă dincolo de centru, în cartierele de blocuri înalte ce seamănă cu ale noastre.
Sunt aceleași blocuri care unesc imaginarul colectiv al fostului URSS și ale zonelor proxime. De la București la Varșovia și de la Kabul la Tallin, așa a fost programată viața acestor oameni: în „cutiile de chibrit” ale blocurilor.
Foarte mulți tineri. Adolescenți care glumesc. „E o viață normală”
Oamenii se plimbă pe străzile cu piatră cubică, aparent liniștiți, vorbind, zâmbind, așteaptă la stop să treacă tramvaiele (unele de zeci de ani, altele de ultimă generație) și în acele clipe poți crede că ești în orice oraș european. Un oraș de care te îndrăgostești la prima vedere.
În piața Rynok, cu Primăria în mijloc și înconjurată de 44 de clădiri, adolescenți exuberanți aleargă spre tine să-ți prindă la încheietură o bentiță galben-albastră, ca steagul național. „Vreți să donați ceva pentru educația tinerilor ucraineni?”, râde o fată. „Nu o luați în seamă, e o glumă, totul e gratis”. Apoi pleacă amuzați.
Alți puști îți fac poze și le printează pe o foaie care seamănă cu o copertă de ziar din vremuri trecute. Fiecare le oferă câte grivne dorește.
Foarte mulți tineri. Liov era oricum recunoscut ca important centru universitar. Principala universitate a orașului, „Ivan Franko”, a fost fondată în secolul XVII. Acum sunt și mai mulți, după ce s-a mutat aici și o parte a studenților din sud-estul țării.
Vezi lumea la terase, prima oară nu observi ceva deosebit, și îți zici: „E o viață normală”.
„Când fumezi noaptea pe balcon, poți vedea o explozie. Asta e realitatea noastră. Viață normală?”
Dar tot în Rynok îl întâlnești întâmplător pe Vadym Dmytrychenko, fost cameraman la Zik TV care și-a pierdut serviciul de când a început războiul și s-a mutat într-un colț al pieței cu două aparate foto și un laptop, devenit freelancer și ajutându-i pe eventualii turiști sau pe jurnaliștii străini: „Momentan sprijin o echipă de televiziune din Cehia să realizeze un documentar”.
Când îi vorbești de „viață normală” la Liov, te privește într-un fel anume înainte să-ți atragă atenția calm, cu zâmbet pe chip, însă un zâmbet trist:
„Acum observi viață normală și Liov e ca un paradis în vreme de război, dar nu e chiar așa ușor, nu e chiar atât de bine. Uneori, când fumezi noaptea pe balcon, poți vedea o explozie la kilometri de tine. Fiecare zi poate fi ultima. Nu e normal. Normal e când vezi viața în fiecare zi, nu e normal să vezi explozii de la balcon noaptea, când soția ta doarme. Nu contează dacă ești pe front, în război, sau ești în oraș, fiecare zi poate fi ultima. E ca o strategie: trăiește viața la maximum”.
„Dispare! Așa că trăiește clipa!”
După ce am închis camera telefonului, a accentuat: „În clipa asta totul e viață normală, în clipa următoare nu mai e viață deloc. Dispare! Așa că trăiește clipa”.
Îți arată mai mulți militari în costume de camuflaj: „E realitatea noastră. Ne-am obișnuit cu ea. Alarmele antiaeriene sunt și ele realitatea noastră. Viață normală?”.
Realitate în Liov e și să ai un soldat cu mitralieră care păzește o biserică plină în timpul slujbei, precum se întâmplă la Sfântul Andrei. Nu se supără dacă îl fotografiezi, dar nici nu e încântat.
Soldați, drone și panouri de înrolare
Nu erau parte dintr-o viață normală monumentele „îmbrăcate” în cutii metalice, ca niște cuști uriașe de apărare împotriva eventualelor atacuri.
Și statuile zeilor din cele patru colțuri ale „pătratului” Rynok. Și columna lui Jan din Dukla, sfântul romano-catolic protector al orașului Liov, din fața bisericii Sfântul Andrei.
Și columna lui Adam Mickiewicz - polonezul considerat unul dintre cei mai mari poeți europeni - din piața cu același nume. Majoritatea monumentelor. Nu și statuia poetului național Taras Shevchenko, din parcul de pe bulevardul Libertății.
Monumente protejate împotriva atacurilor cu rachete
La fel, nu acoperi în vremuri normale ferestrele bisericilor cu folii de aluminiu sau cu plăci de lemn și nici nu baricadezi cu saci de nisip geamurile de la baza clădirilor, care dau spre subsoluri, unele folosite ca adăposturi subterane.
Nu e normal nici acest stop-cadru. În piațeta de lângă biserica Sfinții Petru și Pavel, erau aliniate sute de drone, una peste alta, unele lângă altele. Voluntari îmbrăcați în bluze cu modele populare le donaseră armatei, aveau o dublă plină, le-au scos și le-au pus pe jos.
Erau și militari acolo, ei urmau să le preia. Militarii discutau la un moment dat și cu câțiva preoți, înăuntrul bisericii. Un preot a făcut ochii mari când l-am întrebat ce se întâmplă cu acele drone: „Dacă doriți, putem vorbi despre biserică! Nu știu nimic despre drone. Nu e secret militar?”.
Observi tineri îndrăgostiți și copii care se joacă în fântâni arteziene. O populație predominant feminină
Totuși, chiar în acel parc, care pornește din piața Mickiewicz și se încheie pe esplanada ce reliefează superba Operă, găsești atâtea imagini minunate. Tineri îndrăgostiți pe bancă, bătrâni care joacă șah sau cărți, copii alergând desculți și stropindu-se în mijlocul unor arteziene… Atât de normal!
Și nu doar atât. Târg cu mâncare tradițională în piața Rynok, tot acolo recital al fanfarei academiei militare (nelipsind nici dansatorii), aplaudat zgomotos de zecile de oameni strânși împrejur, târg de carte veche în dreptul statuii lui Ivan Fedorov, cel care a printat prima carte în Liov, unde s-a și stins din viață, în secolul XVI. Totul normal.
Mergând, privind lumea mai atent, privind terasele mai atent, ceva te izbește în plin. Sunt multe femei și puțini bărbați pe stradă.
Femei singure, femei alături de alte femei, rude, prietene, mai tinere ori mai în vârstă, mame cu copii mai mari, mame cu bebeluși stau împreună la mese sau se plimbă sau se îndreaptă spre o țintă precisă. Sau mama care cânta aproape lipită de fiică în piața Libertății. O „fotografie” care se repetă în multe locuri ale orașului.
Unii se întorc pe front. „Alții se ascund sau vor să fugă din țară. Dacă n-au făcut-o deja”
Unde sunt bărbații? Mulți sunt în armată. „Dar sunt și mulți care nu mai vor să lupte acum, să se înroleze. Unii se ascund în țară, alții au fugit din țară imediat cum a început războiul, unii încearcă să fugă și acum, riscând să moară înecați în Tisa”, s-a plâns Viktor, sergentul pe care l-am întâlnit în restaurantul-buncăr Kryivka.
Viktor a avut în luna mai prima permisie după mai mult de doi ani de război și se întoarce pe front. La fel, Bohdan, alt militar - am schimbat câteva cuvinte cu el pe strada Ihoria Bilozira -, care a fost rănit la piciorul stâng, a stat în spital, s-a însănătoșit și se gândește doar cum va fi înapoi în luptă.
Cei care nu s-au înrolat se tem să o facă. „Armata sperie”, e convins Viktor. În Liov, sunt multe panouri cu chemări la război. „Oricine poate!”, e un mesaj. „Poți alege profesia și unitatea în armată”. Puțini mai sunt atrași de asemenea mesaje.
Zelensky vrea încă 500.000 de înrolări. Un critic de film a fost luat de pe stradă de patrula de recrutare
În decembrie 2023, președintele Zelensky anunța că are nevoie de încă 500.000 de oameni pe front, cerându-le și celor aflați în străinătate să se întoarcă în țară.
Dificil de strâns 500.000 acum care să-și riște viața. În plus, au susținut chiar analiști ucraineni, e greu să iei dintr-o dată o jumătate de milion de oameni de la meseriile lor, ar afecta economia.
The Guardian a dezvăluit povestea lui Anton Frolov, un critic de film în vârstă de 40 de ani. A fost oprit într-o dimineață de patrula de recrutare, i s-au cerut actele, a fost trimis la controlul medical pentru teste, iar după-amiază era deja la o bază militară de lângă Liov.
Se pregătea cu regimentul 710, urma să asigure protecția în zone cu poduri, linii de cale ferată, șosele.
Pentru a evita asemenea episoade, mulți se ascund în case, unii călătorind noaptea între orașe pentru a evita acele patrule, a aflat The Times.
Vârsta de înrolare a fost redusă de la 27 la 25 de ani. Și bărbații între 18 și 60 de ani nu au voie să părăsească țara. Dar perspectiva de a „injecta” forțe proaspete în război nu e prea bună. Mai ales că multe companii au fost trecute pe lista celor vitale pentru economie, ceea ce le garantează că minimum 50% dintre angajați nu vor fi recrutați.
Când se lăsa seara, lumea se îndrepta spre case. Era obligată să stea înăuntru. De la miezul nopții până la ora 5 dimineața e interdicție de a rămâne afară. Legea marțială nu e nici ea ceva normal în Europa.
În România, doar străbunicii au mai prins ceva vreme de război, cu soldați și tancuri pe străzi. „Dar nu sunteți atât de departe, nimeni nu e ferit!”, îmi spune un tânăr.
Bătrâni care așteaptă ajutor în fața bisericilor sau în dreptul piețelor
Potrivit The Economist, milioane de persoane sunt afectate de război, în special trei categorii: cei în vârstă (sunt peste 10 milioane de pensionari într-o țară cu peste 30 de milioane de locuitori) , cei cu dizabilități (3 milioane; 300.000 în ultimii doi ani, militari și civili răniți) și cei strămutați intern (3,7 milioane s-au mutat din sud-est, zona de război). Un procent de 23 la sută din populație nu are garanția asigurării hranei.
Ucraina ar avea nevoie de 40 de miliarde de euro finanțare externă numai în 2024 și 500 de miliarde pentru a-și reveni după război, conform The Guardian.
Prin Liov vezi și suferință, sărăcie, izolare. Oameni care dorm pe bănci sau bătrâni care așteaptă să-i ajuți. Nu spun nimic, dar îți cer din privire să o faci. Stau în fața bisericilor sau pe trotuar, în apropierea unor piețe. „Dar nu sunteți atât de departe, nimeni nu e ferit!”.
VIDEO: cele mai noi imagini din sport
