Publicat:
16.06.2026, ora 09:03
Actualizat: 16.06.2026, ora 09:03
- Cornel Penu la 80 de ani. Fostul portar al naționalei de handbal multiplă campioană mondială este unul dintre supraviețuitorii legendei.
- Eroul finalelor victorioase din 1970 și 1974 privește lucid trecerea timpului. Nu practică pesimismul și este convins că lumea de azi și de mâine va fi un loc mai bun dacă va fi bine condusă.
- Nu este speriat de Inteligența Artificială și urăște impostura. Pictează convins că emoția poate fi transmisă și prin culoare.
Există sportivi importanți și există sportivi legendă. Cornel Penu este unul dintre ei. Nu este o exagerare să îl așezăm pe Cornel Penu lângă Nadia, lângă Ivan Patzaichin, lângă Ilie Năstase.
Ne facem un cadou celebrându-l acum când împlinește 8o de ani. Cornel Penu nu își revendică zgomotos statutul de legendă, dar poartă mândru moștenirea. Penu a fost parte inseparabilă a uneia dintre cele mai frumoase povești a sportului românesc.
Autocarul cu nemți s-a inventat după el
Penu a fost decisiv în finalele mondial de la Paris 1970 și de la Berlin 1974, câștigate de România, acolo unde i-a hipnotizat și înspăimântat pe nemți cu paradele sale. Zicala cu nemții care nu sunt învinși decât atunci când se urcă în autocar s-a născut după ce s-a lăsat el de handbal.
Penu era învins doar atunci când îl trăda organismul, cum s-a întâmplat înaintea Jocurilor Olimpice de la Moscova 1980, când i-a cedat definitiv genunchiul.
Cicatricea operației rămâne peste ani radiografia dureroasă a sacrificiilor sportivului. Prețul gloriei dincolo de clișee menite să smulgă lacrimi.
Selecții? Sunt fluctuant ca moneda euro, doar că eu scad mereu. Știu că odinioară aveam spre 300 de selecții. Cornel Penu
Zâmbetul care paraliza
Analitic, profund, serios, ambițios și curajos, Penu a fost cel mai mare portar al lumii în anii ‘70. Pe atunci, nu votau suporterii pe Facebook și pe Tik-Tok, ci specialiștii.
Lui Penu, coechipierii îi reproșau, mai mult în glumă, că este prea serios. Dar cei care îl tachinau astfel știau că fără el în poartă toate vitejiile lor din teren nu valorau prea mult.
„La 9 metri, lăsați-mă pe mine”, era unul dintre îndemnurile lui. Penu nu respingea aruncările de la distanță și semi distanță, le prindea cu o ușurință care îi băga în depresie pe adversari.
Pe semicerc, era coșmarul extremelor. Zîmbetul lui căutat sardonic paraliza. Era un dresor de tigri cu biciul în mână. În fața lui tigrii începeau să miaune.
Cum să fie un om comod?
Decăderea handbalului românesc, și ce decădere, are la origine și faptul că oameni ca Penu nu au fost solicitați să ducă flacăra mai departe. Acum e prea târziu, trăim din amintiri. Și el, și noi.
Handbalul nostru și-a permis să se lipsească de unul ca el cu scuza penibilă că nu era un personaj comod. Cum să fie comod cineva care a scris istorie?
Cineva care știa pe de rost automatismele marilor adversari și care în nopțile dinaintea meciurilor decisive făcea construcții mentale după teorii ale psihologiei pe care chiar puțini oameni de specialitate le cunoșteau.
Eu am fost în război cu toți antrenorii, nu am fost protejatul nimănui! Cornel Penu
Aceasta este o schiță de portret a personajului Cornel Penu, omul pasionat de viață. De handbal și de nou. Nu în ultimul rând, de pictură. Un om complex, dedicat, dar și delicat, un om cu severitatea și rigiditățile lui care nu o dată i-au fost adversari mai mari decât rușii sau nemții.
Cum vede Cornel Penu lumea la 80 de ani?
Trăim într-o lume plină de schimbări care impun o transformare a tuturor generațiilor. La vârsta mea încerc să mă adaptez prin proiectele de viitor. Aceste lucruri sunt prioritare pentru mine. Am încă multe și pe zi ce trece adaug altele.
Enumerați câteva, vă rog.
În primul rând, sunt proiectele de familie, să ne vedem mai des. Am plănuit ca în septembrie să mergem pentru câteva zile în nordul Franței, la Touquet unde să ne întâlnim cu toții, în total 11 persoane, pentru a sărbători cei 80 de ani ai mei și ai soției mele. Suntem născuți în același an la 2 luni diferență. Vreau să continui să pictez, după cum știi una dintre cele mai mari pasiuni ale mele.
Rolul soției mele? Antrenor, manager, director tehnic, psiholog, medic. Înger păzitor Cornel Penu
Memoria afectivă
Cu sănătatea cum o duceți?
Acesta este un proiect permanent și obligatoriu. Cu tot ce presupune, analize, vizite la medic. Dar toate aceste planuri de care ți-am vorbit mă țin în priză. Când am zile mai proaste îmi actualizez amintirile stocate în memoria afectivă și pot merge mai departe.
Încercați să scăpați de cele neplăcute?
Amintirile, atât cele bune, cât și cele mai dificile ca să nu zic proaste sunt mereu în creierul nostru. Ne amintim mereu, mai ales la această vârstă. Nu mai zic că atunci când ești la pensie, ca mine, ai la dispoziție și timp. E totul acolo în mintea noastră. Colegii din școală, din facultate, din sport. Cei care sunt în viață și cu care mai vorbesc la telefon sau cu care mă mai văd din timp în timp. Bineînțeles, sunt acolo și cei care nu mai sunt printre noi. Un gând bun pentru ei.
A ajuta, a face bine
Sunteți de-o seamă cu Donald Trump. Donald Trump la 80 de ani se gândește să dea o lege pentru a candida pentru a 3-a oară. Dumneavoastră ce lege ați da pentru viitorul personal?
Mă întrebi ce lege aș da eu comparându-mă cu Trump (ca vârstă) pentru viitorul meu? Păi, el ca președinte poate da orice lege dacă îl lasă parlamentul, bineînțeles. N-am avut niciodată veleități de politician. Așa că e greu să îți răspund.
Pentru mine, e important să ajuți oamenii atunci când au nevoie și nu când vrei tu. Să fiu corect cu mine însumi să mă autoevaluez, să știu să fiu alături de familia mea. Sunt principiile mele și cred că orice om corect și cinstit trebuie să gândească așa.
Prea buni, dar uneori cam prea încrezători
Cât de departe este acum vremea în care ieșeați dublu campion mondial? Afectiv vreau să spun, nu doar temporal.
Retrăiesc momentele esențiale trăite în victorii, la Paris în 1970, la Berlin în ‘74, dar nu pot uita nici acum amarul înfrângerii, ca de exemplu finala JO din 1976 de la Montreal contra URSS. Poate că atunci nu am fost la înălțimea așteptărilor.
Mi-ați povestit altă dată că jucaserăți mai multe meciuri amicale cu rușii, așa decisese federația noastră de handbal, că erau niște foarte buni parteneri de antrenament. Și că deși ne erau inferiori, ajunseseră să ne cunoască foarte bine. Atât de bine încât au putut să ne bată.
Pe scurt, ai descris bine situația. Dar cred că a fost și vina noastră, eram atât de siguri pe noi, iar asta nu ne-a ajutat deloc. Dimpotrivă.
Triumful de la Berlin
Vi s-a întâmplat să visați cum îi apărați aruncarea neamțului Lakenmacher din finala Campionatului Mondial de la Berlin ‘74?
Finala de la Berlin din 1974 a fost extraordinară. Și aș lăsa la o parte modestia, a fost o finală câștigată mai mult prin aportul meu. În fișele mele aveam specificul jucătorilor importanți din echipele adverse ca de exemplu Ganchov, Kelert și mulți alții.
Dar Lakenmacher nu se număra printre aceștia. Ideea care m-a ghidat întotdeauna era să urmăresc mingea, traiectoria sa și locul precis unde era catapultată. Era rușinos pentru mine să merg pe o fentă a unui adversar și să mă deplasez în direcția opusă a aruncării.
Mi-ați mai povestit că ați observat că în stare de presiune jucătorii apelează la automatisme, nu improvizează.
Cu Lakenmacher, plonjonul meu după evitarea sa nu mi-a permis decât o singură soluție. Să reacționez ca un portar de fotbal pentru a apăra mingea. În afară de acest plonjon, Lakenmacher a mai ajuns pe un contraatac și a încercat să mă lobeze, dar n-a reușit. Aveam o detentă foarte bună și am recuperat mingea.
Mai țineți minte cine a imortalizat celebrul plonjon care probabil ne-a adus aurul mondial?
Printre alții, în sală era prezent un fotograf german, cred că din partea agenției de presă Apfel (n.red., Măr în traducere) care a realizat o fotografie a acestui plonjon, instantaneu difuzat în toată lumea.
Revista franceză „Approche de Handball” din martie-aprilie 1974 a publicat pe prima pagină această fotografie în care apăream în genunchi, cu mâinile în lateral ca pentru a apăra mingea care se găsea în mâinile lui Lakenmacher, întins în semicerc la picioarele mele. Zâmbetul meu era feroce, ireal. Sub fotografie era scris :
Une photo symbolique qui résume la finale mondiale/ La RDA terrassée aux pieds de Penu triomphant''. Adică “RDG (Republica Democrată Germană) pusă la pământ la picioarele unui Penu triumfător. Revista franceză „Approche de Handball”
Muschetarii mustăcioși și trandafirul roz
Pe teren, erați un grup unit. Mi-ați și mărturisit într-un interviu anterior că vă considerați un fel de muschetari neînfricați și mustăcioși. Cine v-au fost însă prieteni, nu doar coechipieri?
Eu am fost inițiatorul mustății si majoritatea coechipierilor m-au urmat. Sportul ne-a unit pe teren, indiferent de divergențele noastre și de rivalitățile cluburilor din care făceam parte. După terminarea carierei sportive fiecare și-a urmat cursul vieții. Ne revedem din timp în timp, depănăm amintirile bune și rele.
Mi-ați spus că visați, la propriu, înaintea meciurilor decisive. Ce ați visat înaintea finalei de la Berlin?
L-am visat pe Ceaușescu.
Ciudat.
Probabil că în subconștient funcționa ideea că șeful statului urma să ne cheme să ne decoreze. Asta însemna că vom fi câștigat finala și eram campioni mondiali.
Ce mai făceați înaintea unei finale mondiale? Și ce nu.
Nu citeam, nu trebuia să îmi obosesc ochii. Acuitatea vizuală este esențială, mai ales dacă ai, ca mine, o imagerie de ordine vizuală.
Reușeați să dormiți?
Stăteam în pat și mă gândeam la un singur lucru, altfel creierul zboară. Îmi propuneam să văd un trandafir roz. Și atât. Intram astfel într-o situație în care corpul era luat în stăpânire de creier. Ajungeam să gândesc mișcarea fiecărui mușchi în parte, iar asta mă ducea la o stare de relaxare totală. Atunci venea și somnul profund.
Cel mai bun din lume
Uluitor! Erați cel mai bun portar de handbal din lume la vremea aceea?
Nu m-am caracterizat niciodată singur. Am lăsat spectatorii și specialiștii să mă caracterizeze. Eram mai mulți portari buni în lume la ora aceea: iugoslavul Arslanagic, rusul Ishchenko și ceilalți portari români, Redl, Orban, Munteanu, Buligan.
Dar tocmai ați spus că ați avut rolul cel mai important la titlul mondial de la Berlin în 1974.
Eu cred că trebuie să prevaleze eficacitatea în câștigarea meciului. O echipă redutabilă trebuie sa aibă câteva lucruri esențiale - o apărare puternică, cel mai bun portar posibil, cel mai bun atac și un joc colectiv perfect. După aceste criterii, organismele internaționale ale handbalului m-au ales în 1974 cel mai bun portar de handbal al lumii.
De ce portarii sunt categorie separată?
Care a fost cel mai bun handbalist român din istorie?
Cel mai bun jucător român sunt, de fapt, mai mulți:Mozer, Gruia, Gațu, Birtalan. Însă n-am înțeles niciodată de ce portarii de handbal nu sunt în această categorie de jucători de handbal și de ce s-a făcut această diferențiere. Cred că suntem cu toții jucători de handbal și alegerea celui mai bun jucător trebuie făcută în funcție de aportul în câștigarea unui mare trofeu - titlu mondial sau olimpic.
Simt că vă deranjează această formă de segregare sau discriminare, portar versus jucători de câmp.
Așa cum am mai spus sunt criterii care stau la baza alegerii celui mai bun jucător. În momentul de față sunt mulți care își atribuie titlul de mare handbalist fară ca numele lor să apară pe listele celor care decernează acest titlu. Mă deranjează, nu este normal. Nu dau nume, dar dacă sunt corecți și cinstiți cu ei înșiși se vor regăsi printre cuvintele mele .
Dacă portarii sunt un pic nebuni? Cu nebunii nu poți să faci sport, pe nebuni îi tratezi! Cornel Penu
„Prefer școala nordică”
Cum ați caracteriza handbalul de astăzi? Ce prevalează, forța, viteza sau tehnica? Și ce școală vi se pare cea mai puternică? Cea franceză sau cele nordice?
Handbalul de azi a evoluat, ca toate sporturile de altfel. Vorbim de antrenamente specifice de forță, de viteză, de tehnică atât în atac, cât și în apărare. Și mai adaug aici pregătirea psihologică. Nu poți fi competitiv la nivel mondial dacă este neglijat unul dintre aceste elemente ale pregătirii.
Către ce școală înclinați?
În momentul de față prefer școala nordică. Dau exemplu Danemarca cu cel mai bun portar la ora actuală, Emil Nielsen, succesorul lui Niklas Landin. Danezii știu totul despre atacul plasat, șuturi din săritură, peste apărare, și șuturi de pe picioare.
Și Franța unde e?
Echipa Franței a pierdut teren pentru că în atac s-au pregătit numai pentru șuturi din săritură. Iar adversarii au găsit soluția pentru a contracara aceste șuturi. Francezii nu au progresat în ceea ce privește șuturile la poartă de pe picioare, iar portarul n-a mai fost, ca odinioară (vezi Omeyer), cel mai bun din lume.
„Am fi fost buni și astăzi!”
Un exercițiu de construcție mentală, unul cum mi-ați spus că făceați pentru concentrare înainte de marile meciuri. Dacă ați fi iar tineri, puternici, îndrăzneți și talentați cum erați atunci, dar fizic antrenați la nivelul de acum, unde v-ați vedea în handbalul de azi? Să ne închipuim o echipă a României care a călătorit intactă în timp 50 de ani.
Cu ambiția pe care am avut-o și cu un antrenament fizic și mental la nivelul de azi, consider că am fi și astăzi printre cei mai buni. Nu trebuie să fiu modest pentru că o echipă ca calitățile și ambiția noastră de a ne bate pentru a ajunge la nivelul cel mai înalt ar fi reușit și în ziua de azi.
Român în Franța
Cât de român mai poate fi un român după aproape 20 de ani trăiți în Franța? Ce vă place mai mult la Franța decât la România? Și invers, ce vă place mai mult la România și vă lipsește în Franța?
Vreau să rectific întrebarea ta. Am plecat din România din 1993, deci de 33 de ani, dintre care 9 ani și jumătate în Maroc și 23 de ani și jumătate în Franța. Îmi cunoașteți foarte bine parcursul meu ca antrenor în Maroc și în Franța. Am scris împreună cartea ,,A apăra, a câștiga, a trăi''.
Deci, mai mult român sau mai mult francez?
Ca să îți răspund la întrebare. Sunt român, am rămas român și sunt mândru că am fost apreciat pentru activitatea mea sportivă în două țări diferite. 33 de ani înseamnă aproape o viață. N-aș fi reușit în această călătorie singur, fără ajutorul soției mele Gina. Ea m-a susținut permanent, integrându-se excelent în cele două țări, cu munca ei intensa ca profesor inginer, titularizata in invățămîntul superior în Franța, autoare a unei cărți tehnice și acum căutate.
Ce înseamnă a te integra
Ce loc ocupă Franța în această experiență de viață?
Trăiesc în Franța ca și când aș fi în România. Nu există pentru mine nici o diferență de frontieră, de limbă, de respect și înțelegere. Nici măcar de bucătărie! Avem o familie cu culturi diferite și 4 nepoți, 2 în Franța și 2 în Anglia, care poartă cu mândrie numele Penu. Suntem o familie unită în care domnesc respectul și dragostea.
Simțiți o reticență a francezilor care nu vă cunosc când află că sunteți român? Și se schimbă ceva când află cine ați fost și ce ați realizat?
Mă întrebi dacă simt o reticență din partea francezilor. Sub nicio formă!
Atât timp cât respecți legile țării in care trăiești și te adaptezi la obiceiurile lor, atât timp cât trăiești și muncești și te integrezi nu simți nicio reticență. Ești respectat și admirat. Francezii sunt primitori, sensibili și te apreciază pentru valoarea ta. Dar sunt conștient că notorietatea mea sportivă a fost un atu important în procesul de integrare în comunitatea în care trăim.
Pictura, refugiul în culoare
Cum se vede România de la peste 2000 de kilometri distanță?
Nu doar de la distanță, periodic venim în România. Nu am pierdut contactul cu țara. De fiecare dată când vin în țară mă frapează schimbările în bine și mă bucur. Pe cele rele nu vreau să le văd.
Știu că aveți o mare pasiune, pictura. Mai pictați? Și ce teme abordați? Prima oară când ne-am întâlnit, era în gara din Reims. M-ați dus să văd vitraliile pictate de Marc Chagall în faimoasa catedrală a orașului. Când mergeți într-un muzeu ce căutați, artă contemporană sau clasică?
Continui să pictez. Într-un muzeu sunt totdeauna impresionat de realizările pictorilor clasici și contemporani cu tehnicile lor diferite. Caut picturile realizate cu culori armonioase și pastelate. Influențat de acestea mi-am schimbat tehnica, folosesc mai mult puncte si dungi de diferite culori. Caut să fiu cât mai aproape de natură și să delimitez elementele pictate prin negru sau alb. De asemenea, nu mă feresc să folosesc culori cât mai vii.
Dați-mi exemple de lucruri pe care le-ați pictat în ultima vreme.
Am reușit sa pictez florile din grădina noastră, teiul impozant care ne aduce umbra în timpul verii. Toamna continuă să mă surprindă prin culorile neînchipuite și efemere ale frunzelor. Și în afară de asta și peisaje minunate din locuri vizitate de noi. Am tablouri cu imagini luate din voiajul la Cinque Terre, în Italia.
Pledoarie pentru IA
Vă e teamă de inteligența artificială? Sau ar trebui să ne fie teamă? Sunteți absolvent de Politehnică, cu atât mai mult puteți avea o părere.
Inteligența artificială a fost creată de oameni inteligenți pentru oameni; este un progres tehnic fantastic, un motor de căutare și de informații de necrezut în toate domeniile.
Gândiți cu adevărat pozitiv. Nu există totuși și pericole?
Bineînțeles că IA are și dezavantaje, dar nu trebuie sa ne fie teamă. Atât timp cât este utilizată în scopuri bune, este un ajutor pentru umanitate. Din păcate există și indivizi care se gândesc să o utilizeze în alte scopuri. De aceștia, da, ar trebui să ne fie teamă. Un lucru e cert. Lumea se va schimba. Felul în care se va produce depinde de calitatea și deciziile politicienilor și conducătorilor țărilor.
Fișă biografică
Cornel Penu s-a născut pe 16 iunie 1946 la Galați, dar de la vârsta de 3 ani s-a mutat cu familia la Buzău. Acolo a absolvit Liceul Teoretic cu profil real-umanist „Bogdan Petriceicu Hașdeu”, apoi a fost admis la Facultatea de Mecanică din Galați.
Este dublu campion mondial cu naționala de handbal a României, în 1970 la Paris și în 1974 la Berlin. Tot cu naționala a mai câștigat un bronz mondial în 1967 și un bronz și un argint olimpic la Jocurile de la Munchen 1972 și Montreal 1976.
De la vârsta de 21 de ani a jucat 13 sezoane consecutive pentru Dinamo, echipă la care și-a încheiat cariera.
De ce Gruia a trebuit să moară în Mexic? De ce Penu e în Franța și nu e aici, acasă, în România, să împărtășească din experiența lui? Ștefan Birtalan, ales de două ori cel mai bun handbalist din lume
Ne lipsesc sălile, ne lipsesc seriozitatea și dorința de a învăța lucruri noi. Ne lipsește spiritul de colegialitate. În Franța, oamenii colaborează, nu se uită unul la celălalt ca la un rival Cornel Penu
Citește și
VIDEO: cele mai noi imagini din sport
