Publicat:
14.07.2026, ora 18:02
Actualizat: 15.07.2026, ora 13:36
- Dragoș Nedelcu (29 de ani) și-a spus povestea într-un interviu pentru GOLAZO.ro, de la greutățile trecutului, la pașii făcuți în Academia Hagi, debutul la seniori, trofee și prezențe la națională, până la calvarul accidentărilor și momentele de presiune de la FCSB
- Mijlocașul care în ultimul an a jucat la Steaua nu s-a ferit de nicio întrebare, a discutat sincer și s-a deschis ca niciodată pentru public.
- Cum putea fi dat afară de la Hagi din cauza unei probleme la coloană, când s-a despărțit de părinți și cum au fost primii ani în academie, doar câteva dintre întrebările la care Dragoș a răspuns fără ezitare
- Prima parte a interviului cu Dragoș Nedelcu mai jos. Tot pe GOLAZO.ro poți citi și partea a doua, experiențele de la FCSB, Viitorul/Farul, cea din Germania și cum a depășit accidentările ce păreau să ruineze visul unui copil plecat de la țară pentru a reuși în fotbal.
Au trecut 20 de ani de când un copil din Istria, o comună aflată la aproape 60 de kilometri de Constanța, primea de ziua lui un cadou care trebuia să dureze doar câteva luni: primul antrenament de fotbal.
Astăzi, Dragoș Nedelcu are 29 de ani, două titluri de campion al României, prezențe în naționala de seniori și la EURO U21, dar spune că n-a uitat niciun moment de unde a plecat.
Într-un interviu exclusiv pentru GOLAZO.ro, mijlocașul vorbește deschis despre copilăria marcată de sacrificiile părinților, despre bunicul care strângea fier vechi ca să-i plătească drumul spre antrenamente, despre profesorul Ionel Melenco, omul căruia îi este recunoscător și astăzi, dar și despre momentele în care cariera lui părea să se oprească înainte să înceapă cu adevărat.
Liber de contract în prezent și antrenându-se alături de Steaua, echipă la care a și jucat în ultimul an, Nedelcu a stat de vorbă cu GOLAZO.ro la o terasă situată lângă Parcul Carol din București, imediat după antrenament, pentru o confesiune sinceră despre drumul unui copil de la țară care n-a încetat niciodată să creadă în visul lui.
„Cadoul meu de la 8 ani a fost să merg la fotbal”
Salut, Dragoș! A trecut timpul și te apropii de vârsta de 30 de ani. Spune-mi care e primul flash legat de fotbal!
Prima mea amintire e cu terenul de la mine din localitate, unde pot să spun că am rupt barele. L-am deteriorat foarte mult, ca să spun așa, pentru că mă jucam foarte mult în curtea școlii. De aici am plecat către fotbal, pentru că, față de mulți alți colegi din generația mea, eu m-am apucat mai târziu. Acesta a fost cadoul meu de la 8 ani, să merg la fotbal.
Cine te-a dus?
A fost cadoul părinților mei. Tata a găsit un anunț în ziar, dat de primul meu antrenor, profesorul Melenco. Tata l-a sunat și așa am început fotbalul.
„Eram un băiat venit de la țară”
Cum au fost primele zile, de la maidan la antrenamente făcute într-un cadru organizat?
A fost complicat, pentru că eram un băiat venit de la țară. Pot să zic că nu aveam o situație foarte bună acasă. Ai mei munceau, dar nu aveam vreo situație extraordinară acasă. Mie nu mi-a lipsit nimic, dar știu că ai mei au făcut sacrificii mari și nu mi-a fost foarte ușor, pentru că aveam colegi cu o situație foarte bună. Plus că cei care nu au o situație foarte bună financiar sunt lăsați mai la o parte.
Te-a afectat chestia asta? Se vorbește că la copii și juniori cei mici sunt afectați cumva, involuntar, de faptul că văd colegi care au mai mult.
Cu siguranță simțeam în prima perioadă. Nu ținea de mine, pentru că așa erau vremurile atunci. Vorbim de anii 2006-2008. Normal că eram afectat, dar mi-a dat și o foame de a reuși și o dorință foarte mare. Și de aici. Asta a fost principala mea calitate, dar și acum cred că este dorința.
Bunicul care a strâns fier vechi pentru drumul la antrenament
Vorbeai de sacrificiile părinților. Îți aduci aminte de sacrificiile pe care le-au făcut ca tu să continui în fotbal?
Am un „flash” cu bunicul, care nu mai este printre noi, dintr-o zi când nu aveam bani să merg la antrenament. A mers prin sat să caute fier vechi, să-l vândă, ca eu să pot să ajung și să mă ducă părinții la fotbal.
A apăsat greu pe umerii tăi faptul că părinții făceau tot felul de sacrificii ca tu să faci fotbal?
Nu! Ai mei nu m-au lăsat nicio secundă să simt că există neajunsuri. Le vedeam, dar nu m-au lăsat să le simt foarte mult. Nu mi-au băgat această presiune. Pentru ei a început totul ca un cadou de ziua mea ca mai apoi, peste o lună, două, trei, să le zic că renunțăm.
Problema a fost că, după o lună, când au mers să spună că renunțăm, eu începusem la grupa a III-a, iar în timpul ăsta am avut un progres foarte mare și eram la grupa I. Apoi, antrenorul le-a spus să aibă răbdare cu mine. Profesorul Melenco m-a îndrumat tot timpul. Și acum ține legătura cu mine și îmi spune să am răbdare.
Prima mare mândrie a părinților
Când ți-ai simțit părinții mândri pentru ceea ce ai reușit tu în fotbal? Un copil care ajunge campion și joacă la națională.
Cred că prima lor satisfacție și mândrie a fost când am câștigat primul titlu de campion național. Este o realizare și o mândrie pentru mine să merg de la Istria la Academia Hagi, care cred și acum că este mult peste centrele de copii și juniori din țară.
A fost ceva să fiu un copil bine văzut într-un cadru în care erau cei mai talentați copii. Atunci când am câștigat primul titlu de campion național a fost prima lor zi de mândrie foarte mare.
Alegerea dintre fotbal și școală
Ai avut vreodată ideea de a alege între fotbal și școală?
Da! Am 29 de ani și 10 în fotbalul profesionist și cred că pot da un sfat. Așa că, pentru copiii și părinții din ziua de azi, clasa a VIII-a e pasul în care poți vedea dacă e bine să mergi către fotbal sau către școală.
A fost greu să alegi fotbalul?
Nu! În nicio secundă! Am știut de la 14 ani care este drumul meu. Deja dădeam un randament bun și eram bine văzut.
La 11 ani, departe de părinți
De la ce vârstă ai plecat de acasă și te-ai văzut puțin rupt de părinți?
Am plecat repede, prin 2008, când aveam 11 ani. Stăteam în gazdă.
Cum a fost?
Complicat! E grea ruperea de părinți. Eram singurul copil și să plec la 11 ani mi-a fost foarte greu.
La ce te gândeai?
Puțină neputință. Văzându-te printre străini și cunoscând puțină lume, a fost greu. Eram obișnuit cu viața de la țară și apoi am dat peste cea de la oraș. M-am adaptat, știam ce vreau și, cu gândul ăsta, am mers mai departe.
Ce ți-au spus părinții când ai plecat de acasă?
Nu mi-au spus nimic. Mama a început să plângă! A fost mai greu pentru ei decât pentru mine. Ei mi-au spus întotdeauna să fiu determinat în ceea ce fac și să muncesc. Cu ajutorul lui Dumnezeu, o să reușesc și cred că sunt un exemplu destul de pozitiv pentru mulți copii cu o situație mai grea în momentul ăsta.
Dacă te-ai pune în locul lor acum, ți-ai lăsa copilul să plece la 11 ani și să se ducă în gazdă?
Wow! Bună întrebare! Sincer, cred că da! Dacă aș vedea că este determinat, cuminte și cu un obiectiv bine clarificat, l-aș lăsa, pentru că nu aș vrea să mă pun contra dorinței copilului meu. Și cred că asta gândesc toți părinții.
La un pas să fie dat afară de la Academia Hagi
Ai făcut pași rapizi și ai ajuns în Academia Hagi. Cum erau lucrurile acolo?
A fost o perioadă complicată! Am avut mai multe când eram mic. Primul pas a fost destul de greu, pentru că, atunci când am făcut-o, am avut o problemă de sănătate la coloana vertebrală. Eram un copil care a crescut foarte mult într-o perioadă extrem de scurtă. Mușchii mei nu erau foarte bine dezvoltați, iar statura era una înaltă.
Am fost pe punctul de a fi dat afară atunci. I s-a transmis tatălui meu că ar trebui să se intereseze și de o altă echipă, în cazul în care nu voi mai continua acolo. Deci pot să deduc că eram pe punctul de a fi dat afară. Am avut noroc că am făcut un turneu de juniori foarte bun, la Brașov. Era puternic pe vremea aceea. Apoi, lucrurile s-au dus pe un plan ascendent foarte bun.
Cum ai reglat problema la coloană?
Am reușit să găsesc, prin domnul profesor. Dânsul s-a interesat de un doctor și de o clinică în Constanța care măsura forța musculară. Era ceva nou pe vremea aia. Prin muncă și determinare, cum am mai spus-o, am reușit să scap de toate aceste probleme.
Greutățile pe care nu le-a spus părinților
Ce nu le-ai spus părinților tăi până acum?
Nu le-am zis de greutățile cu care m-am confruntat. Asta și în perioada FCSB, pentru că plecasem de acasă, iar perioada de început de acolo, până m-am adaptat, a fost destul de grea. Probabil și ei și-au dat seama, fără să le mai spun eu nimic.
Nu le spuneai pentru a-i proteja?
Da! Este normal să nu le transmiți. Făcusem 20 de ani și era normal să nu le mai spun toate greutățile prin care am trecut.
Le-ai mulțumit?
Le mulțumesc în fiecare zi pentru tot ceea ce au făcut pentru mine. Avem o relație apropiată și deschisă. Le mulțumesc, pentru că sunt ceea ce sunt datorită lor și susțin această idee.
„Cel mai mare fotbalist al României îți cunoaște numele”
Cum a fost impactul cu Gheorghe Hagi?
Prima întâlnire am avut-o la un turneu, când încă nu era înființată academia. Era doar Cupa Hagi. Dânsul ne-a înmânat premiile și știu că ajunsesem în faza regională. Apoi, mai măricel, am început să-l cunosc personal și a fost mai wow pentru mine. În primul rând, cel mai mare fotbalist al României îți cunoaște numele. Acesta a fost primul impact.
Înțeleg că domnul Hagi cunoaște numele multor copii.
De la 13 ani știe tot. Este înnebunit după fotbal și copii.
Cum se formează un mijlocaș la Academia Hagi
Cum este construit un mijlocaș la Academia Hagi, care trebuie să vadă jocul cu mult înaintea adversarilor, un mijlocaș care are nevoie și de polivalență?
Cred că antrenorii ajută foarte mult și eu am avut noroc cu antrenori care au fost foști fotbaliști și care au avut ce să mă învețe.
Profesorul contează foarte mult în pregătirea unui junior și eu i-am avut pe Mugurel Cornățeanu, pe Vasile Mănăilă, care a fost un fotbalist la Craiova Maxima, și pe nea Cristi Cămui, care a fost fotbalist la Constanța. Când întâlnești și furi meserie de la jucători foarte buni, cum au fost ei, e mai ușor să te dezvolți.
Te afecta faptul că ajungeai să fii mutat pe teren, să fii fundaș central?
Nu! Eu am crescut așa. În perioada mea de juniorat, când eram foarte mic, în primii mei ani de juniorat, am fost fundaș central. Domnul Hagi m-a reprofilat și le-a spus antrenorilor că trebuie să fiu mijlocaș.
Unde îți era mai ușor și aveai repere?
E un post foarte apropiat și nu e o diferență foarte mare. De obicei, îmi place să fiu cât mai mult în controlul balonului și să ating mingea. Cumva, la mijloc, cred că ai parte mult mai mult de treaba asta.
Debutul în prima ligă la 17 ani
Aveai 17 ani și câteva luni când ai debutat în prima ligă. Cum a fost?
Era Bogdan Stelea antrenor. Țin minte debutul și știu că am fost într-un cantonament. Era în Italia. Am jucat în niște amicale și am făcut-o bine, iar în ziua meciului mi s-a spus că voi debuta ca titular.
Am fost puțin șocat, pentru că e greu să te lovești, la 17 ani, de un debut ca titular. Eram niște copii talentați care am ajuns, dar atunci ne băteam la retrogradare și a fost o anumită presiune pe mine. Dar cred că a fost acceptabil.
Cum a fost pentru tine debutul în acea etapă, de la un copil talentat la un fotbalist pe care Viitorul trebuia să se bazeze?
Aici trebuie să-i mulțumesc domnului Hagi, pentru că se ocupa și se ocupă încă de copii. Avea foarte mare grijă de noi. A fost foarte controlată și a fost în mâinile lui. N-am simțit-o. Mi-a acordat foarte mare încredere. Chiar dacă mai greșeam, primeam în continuare credit. Dădeam randament și apoi s-a bazat pe mine în totalitate.
Citește și
VIDEO: cele mai noi imagini din sport
