Silviu Tudor Samuilă Blestemul Franței

• E oare o binecuvântare sau un blestem să ai cei mai buni atacanți din lume și să fii obligat să îi bagi pe toți în același timp în teren?

Adaugă GOLAZO.ro la favorite

Franța părăsește Mondialul după o umilință care demonstrează o dată în plus veridicitatea acelui clișeu care spune că echipele câștigă meciuri, nu individualitățile.

Spaniolii par a fi priceput mai bine ca oricine această teorie simplă, dar tare greu de pus în practică, iar francezii au primit un exemplu în acest sens nu doar aseară în Texas, ci și în mod constant în ultimii doi ani din partea unui Luis Enrique care a realizat că trebuie să scape de superstaruri cărora le pute să facă fază defensivă și care se cred mai presus de colectiv, pentru a o transforma pe PSG în superlativul absolut al fotbalului de club.

Abordarea lui Deschamps s-a schimbat fundamental după Euro 2020

O lungă perioadă de timp și Didier Deschamps a pus grupul pe primul plan.

Formidabilul selecționer al Franței a fost mereu un pragmatic. Ca jucător era un killer la mijlocul terenului, genul de fotbalist tenace, agresiv care inspira teamă, iar abordarea milităroasă nu și-a schimbat-o nici când a devenit mai întâi antrenor, iar apoi selecționer.

Cu el pe bancă Franța a ajuns cel puțin în semifinale la patru din cele cinci turnee finale majore (exclud de aici bizareria numită Liga Națiunilor), însă abordarea lui Deschamps s-a schimbat fundamental după Euro 2020, singura competiție părăsită de Franța în sferturi.

Acuzat că ține în lanțuri o echipă care ar putea fi mult mai creativă, selecționerul s-a abătut de la principiile care îi aduseseră succesul suprem în Rusia 2018 în favoarea unei abordări mai spectaculoase, care însă nu i-a mai câștigat niciun trofeu la ultimele sale trei turnee finale.

Și toate aceste modificări au fost cauzate de un fenomen pe care istoric l-am mai văzut: apariția unui număr tot mai mare de superatacanți care se suprapune cu scăderea calității mijlocașilor.

Franța nu a câștigat titlul mondial din 2018 datorită forței ofensive. Ajunge să ne amintim că vârful de atac, Giroud, nu a tras șut pe poartă în întreg turneul.

În schimb trioul median Pogba – Kante – Matuidi a funcționat fără greșeală și, datorită muncii fantastice și coordonării celor trei, l-am putut descoperi cu toții pe adolescentul Mbappe care a căpătat o libertate ofensivă totală.

Între timp Matuidi s-a lăsat de fotbal, Pogba s-a dopat, iar Kante a îmbătrânit, iar locul celor trei a fost luat de niște fotbaliști corecți, dar nu excepționali.

În anii din urmă Deschamps i-a testat în linia de mijloc pe Guendouzi sau Camavinga, cu Tchouameni, Rabiot și Kone a ajuns la acest Mondial, însă în niciun moment nu și-a mai pus problema să-și construiască echipa în jurul lor.

Atât de neîncrezător a fost în capacitatea de a face diferența a mijlocașilor săi, încât în Qatar l-a tras pe Griezmann mai jos, folosindu-l inter, iar consecințele utilizării a patru ofensivi concomitent – Griezmann, Dembele, Mbappe și Giroud – s-au văzut în prima repriză a finalei contra Argentinei.

Ceea ce s-a petrecut după 2022 părea a-i oferi un upgrade lui Deschamps

Faptul că Franța a egalat în repriza secundă în acel meci și că ne-a oferit una dintre finalele memorabil de Cupă Mondială nu a fost rodul unui joc colectiv sclipitor, ci al dârzeniei francezilor plus al execuțiilor de excepție ale lui Mbappe.

Ceea ce s-a petrecut după 2022 părea a-i oferi un upgrade lui Deschamps. Valoarea și forma atacanților Franței a explodat pur și simplu, iar iunie 2026 găsea naționala din Hexagon cu Mbappe, Dembele, Olise, Doue și Barcola în vârf de formă.

Să nu mai zicem că proaspătul câștigător de Serie A, Thuram, recentul victorios din Conference League, Mateta, ori tehnicul Cherki reprezentau oricând alternative.

Deschamps nu avea decât o soluție, să trimită concomitent patru atacanți în teren, convins că niciun adversar nu este capabil să stopeze o asemenea forță.

Doar că realitatea ultimelor două meciuri contra Spaniei, cel din semifinalele Ligii Națiunilor de anul trecut, în care ibericii au condus la un moment dat cu 5-0, și victoria categorică de aseară a trupei lui de la Fuente, a demonstrat că nu poți cuceri un Mondial apărându-te în șase jucători.

Trebuie completat aici că munca defensivă a unor Dembele, Doue sau Barcola la PSG nu se compară cu cea de la națională. Poate că ține de antrenor sau poate că, fiind sfârșit de sezon, nu mai au benzină pentru acea presiune sălbatică pe care o exercită la echipa de club.

De altfel, dacă ne uităm la ultimele campioanele mondiale, vom observa că niciuna nu a folosit patru atacanți în același timp.

Argentina 2022

• Martinez – Molina, Romero, Otamendi, Tagliafico – MacAllister, Fernandes, de Paul – Messi, Alvarez, di Maria

Franța 2018

• Lloris - Pavard, Varane, Umtiti, L.Hernandez - Pogba, Kante, Matuidi - Griezmann, Giroud, Mbappe

Germania 2014

• Neuer – Lahm, Hummels, Boateng, Howedes – Schweinsteiger, Khedira – Muller, Kroos, Ozil - Klose

Spania 2010

• Casillas – Ramos, Pique, Puyol, Capdevila – Xabi Alonso, Busquets – Pedro, Xavi, Iniesta - Villa

Ceea ce ma face să revin la întrebarea din începutul textului: e blestem sau binecuvântare să ai un număr foarte mare de super-atacanți?

Oare nu e un avantaj mai mare să ai de unde alege la mijloc, pentru că acolo se rezolvă chiar și meciurile în care diferența de valoare individuală pare insurmontabilă?