Publicat:
10.02.2026, ora 15:25
Actualizat: 10.02.2026, ora 15:38
- O campioană legendară, un mesaj căutat profetic și incapacitatea de a-ți accepta limitele. Ideea de a nu bloca un loc care cândva era al ei a fost peste puterile americancei
Nu de dragul contrazicerii, dar chiar am altă părere decât colegii mei Cătălin Tolontan și Dan Udrea în privința sensului mesajului pe care l-a transmis Lindsey Vonn după grava accidentare suferită în debutul probei de coborâre de la Jocurile Olimpice. Amândoi o citează, făcând o reverență adâncă.
Nu regret. Viața este prea scurtă pentru a nu-ți asuma riscuri. Pentru că singurul eșec în viață este să nu încerci. Lindsey Vonn
Ce-i mult e prea mult
Sună frumos, dar este doar o față a monedei. Reversul acesteia poate fi rezumat de o zicere celebră anglo-saxonă. Much is too much. Merge și în română foarte bine. Ce-i mult e prea mult.
Genul acesta foarte american de a-ți forța limitele (vezi sporturile extreme, de altfel o nenorocire pentru organism), seduce și este în acord teluric cu „filozofia” MAGA-istă.
Deși nu s-a ilustrat în vreun fel o adeptă a cenaclului imobiliar Trump&JD, Lindsey Vonn tocmai asta întruchipează. Amazoana invincibilă. Xenia, prințesa războinică albă, femeia care supune vârsta și sfidează durerea. Nicio fisură, nicio slăbiciune, doar cutezanță. Invitația la Casa Albă este inevitabilă.
Legenda care își pune clăparii
Mai este un proverb neaoș românesc care descrie plastic situația. Fosta-i lele cât ai fost! Dar să nu trivializăm. „Lelea” a făcut istorie, a bătut recorduri, a înflăcărat imaginația a generații succesive la gloria sportivă. Lindsey Vonn chiar este o legendă.
Ca Ingemar Stenmark sau ca Alberto Tomba. Ca Jean Claude Killy, pe care l-am văzut la Grenoble, la prima mea Olimpiadă de iarnă a copilăriei.
Dar Lindsey este este o legendă sprințară, care a coborât de pe soclu și s-a urcat iar pe schiuri într-o încercare disperată de a-și nega vârsta. De a refuza uzura corpului care cedase de multe ori în anii din urmă și de a ignora oboseala minții.
Provocarea, otrăvit cuvânt!
Căzătura ei dincolo de o posibilă eroare tehnică este un semn al pierderii lucidității. Acea abordare de totul sau nimic merge la 18 ani, la 25 de ani, dar nu la 41 de ani și jumătate, când ai deja distruse ligamentele încrucișate. Nu te arunci în gol de la primii metri ai cursei.
Dar „provocarea” era prea mare. Otrăvit cuvânt. Și tocit de atâta folosire. Provocarea la care contribuiseră toți cei care au încurajat-o să ia startul. Acordul vecin de scară cu malpraxisul doctorilor care nu au sfătuit-o să renunțe. Ori pur și simplu să nu își dea acordul medical ca ea să concureze. E ca și cum îi spui unui pacient cu o boală gravă de plămâni că o țigară, două nu-l omoară.
Cultura renunțării. Grea temă
Există și o latură etică a cazului Lindsey Vonn. Puterea de a renunța nu atât pentru a-ți proteja imaginea, cât pentru a face loc și altora. Celor tineri, care cumva încep să se simtă stânjeniți de prezența ta în preajmă, dar te tolerează politicos.
Nu ai cum să nu percepi că de la un punct încolo ocupi un loc care cândva a fost al tău de drept, dar pe care acum, depășit de situație, îl ții ocupat. Și cumva îl uzurpi. Nu știu cât funcționează la noi cultura aceasta care presupune să simți când trebuie să te dai la o parte, dar la alții este un lucru firesc.
Am doi prieteni francezi, soț-soție, el secretar de primărie într-o comună de pe Valea Loirei, ea învățătoare tot acolo, oameni în putere, care la 60 de ani arătau de 40, și care brusc au ieșit la pensie. Fără să le-o ceară nici comunitatea, nici legea Statului francez. De ce?, i-am întrebat intrigat, sunteți în putere, lumea vă apreciază.
Pentru că atunci când eram tineri cei mai în vârstă au procedat tot așa, să ne facă loc, a venit răspunsul. Între timp au împlinit 80 de ani, arată de nici 60 și trăiesc activ în acel loc în care succesiunea la fructele vieții este un lucru normal.
Poate că dacă ar fi întâlnit astfel de oameni Lindsey Vonn se mai gândea înainte să se arunce în gol. Nu era prudență, era un gest de mare curaj. Dar în retorica zilelor noastre, inconștiența (trufia?) ei care a dus la încă o accidentare gravă este interpretată ca un act eroic.
