OPINIE: Din tată în fiu De la Lilian la Marcus Thuram. Trei decenii de tensiuni între naționaliști și naționala Franței

• Din cantonamentul Franței la Euro, Marcus Thuram a surprins pe toată lumea.

Într-o epocă în care tot mai puțini fotbaliști își asumă poziții politice și majoritatea chiar evită întrebările pe aceste teme, Thuram a luat inițiativa și a vorbit fără să lase loc de vreun dubiu. A chemat francezii să voteze împotriva extremei drepte la alegerile parlamentare care vor avea loc în Franța pe 30 iunie.

“Nu e suficient ca jucătorii să încurajeze mersul la vot, trebuie să luptăm în fiecare zi pentru a ne asigura că Rassemblement National (n.r. Partidul de extremă dreaptă) nu trece”, a spus Thuram.

Extremele bat la ușa puterii

Chiar dacă UEFA are reguli stricte și interzice jucătorilor să emită opinii politice, Mbappe a avut duminică un discurs similar:

“Vedem că extremele bat la ușa puterii și avem oportunitatea de a modela viitorul țării noastre. (...) Kylian Mbappe este împotriva opiniilor extreme și împotriva ideilor care divizează oamenii. Vreau să fiu mândru să reprezint Franța, nu vreau să reprezint o țară care nu corespunde valorilor mele, sau valorilor noastre.

Pentru cine știe că Thuram nu e doar o coincidență de nume, declarația lui nu e surprinzătoare. Tânărul Marcus e fiul lui Lilian Thuram, unul din fotbaliștii francezi cei mai vocali pe teme sociale. În fond, așchia nu sare departe de trunchi.

Nici nu e prima dată când fotbaliștii francezi se opun public pericolului naționalist. Când Le Pen a ajuns în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din 2002, o parte din câștigătorii Cupei Mondiale din ‘98, inclusiv căpitanul Marcel Desailly, au făcut campanie împotriva sa.

“Black, blanc, beur”

Lilian Thuram, cel care l-a botezat pe fiul său după activistul politic jamaican Marcus Garvey, a făcut parte din acea națională franceze multiculturale care a câștigat Cupa Mondială în 1998 și a fost apoi sărbătorită ca reprezentând “la France black, blanc, beur” (neagră, albă, arabă) - un joc de cuvinte ce trimite la culorile drapelului francez.

La început, și Thuram credea că naționala reprezenta o celebrare a diversității națiunii. Dar apoi l-a deranjat discursul media și politic care căuta să celebreze echipa ca o întrupare a succesului politicilor franceze “de integrare”. (Nu că toată lumea ar fi fost la fel de fericită. Jean Marie Le Pen a comentat că “sunt prea mulți jucători de culoare în echipă”. Cu doi ani înainte, tot el spusese că unii din jucători sunt “străini”, care “nici măcar nu știu să cânte imnul cum trebuie”.)

Ideologia universalistă franceză în mod tipic imaginează o națiune formată din cetățeni egali și, în acest cadru, Franța a oferit de multă vreme un refugiu celor din afara ei cu o condiție: să fie dispuși să se integreze în cultura republicană seculară dominantă. Cu alte cuvinte, imigranții și refugiați pot deveni francezi, dar numai dacă lasă la vamă bagajul identității lor străine.

Thuram s-a născut în Guadelupa, o insulă franceză din Caraibe, în 1972 și s-a mutat la periferia Parisului la vârsta de 9 ani. Zidane, vedeta echipei Franței care a câștigat Cupa Mondială din 1998, s-a născut din părinți berberi algerieni. A crescut în faimosul cartier "La Castellane" din Marsilia, considerat unul dintre cele mai dure cartiere din unul dintre cele mai dure orașe din Franța.

Două decenii mai târziu, Kylian Mbappé - un tânăr de 19 ani cu origini cameruneze și algeriene - care a crescut în suburbiile Bondy din Paris, a fost diamantul neșlefuit al naționalei la Campionatul Mondial din 2018. La fel ca în 1998, victoria les bleus a fost portretizată de mulți ca o victorie a diversității etnice și o dovadă a succesului integrării.

Dar și Thuram, tatăl și fiul, și Mbappe și toții coechipierii lor știu bine că asta e doar jumătate din poveste. Când Franța pierde, discursul din media, societate și politică e radical diferit.

În 2010, echipa franceză s-a prăbușit pur și simplu la Campionatul Mondial din Africa de Sud. Nu a câștigat niciun meci în faza grupelor. În culise, antrenorul Domenech dezvoltase relații execrabile cu jucătorii, cărora le striga obscenități.

Căpitanul Patrice Evra și antrenorul de fitness Robert Duverne au avut o ciocnire chiar pe teren. Majoritatea degetelor acuzatoare nu s-au îndreptat spre cei doi bărbați albi, a căror incompetență în gestionarea echipei putea fi lesne pusă sub semnul îndoielii.

Cei acuzați imediat au fost jucătorii, mai ales negri sau musulmani, cărora li s-a chestionat devotamentul față de echipa franceză. S-a speculat că echipa e fragmentată din cauză că le lipsește o “identitate națională”. Iar lucrurile nu s-au oprit aici.

Scandalul a căpătat niște tonuri sumbre atunci când filosoful Alain Finkielkraut a numit echipa o "bandă de hoți cu morală mafiotă". În timp ce acesta se referea la fotbaliști prin presupusa lor proveniență de clasă, ca fiind copii crescuți în les banlieues, cartierele bântuite de crime ale Franței, erau evidente și nuanțele rasiste: aceste cartiere sunt și cele în care tind să trăiască tinerii de culoare și arabi. Chiar și Ministrul Sportului, Roselyn Bachelot a numit jucătorii “lideri de bandă”.

Scandalul cotelor rasiale

Dincolo de criticile nefondate și tonurile rasiste din conversație, explozia a bubuit un an mai târziu, atunci când a apărut în spațiul public informația că federația urma să opereze cu cote rasiale la juniori. Încercând să limiteze numărul jucătorilor de culoare, urmau să pregătească maximum 30% puști negri și arabi la grupa de vârsta 12-13 ani.

Pentru francezi, ideea era obscenă. Să numeri oamenii după rasă sau originea etnică - fie și în scop statistic sau pentru recensământ- era interzis în Franța, stat care, în teorie, e orb la rasă sau la relige. Conceptul de cote e fundamental anti-republican, scria The Guardian.

De ce s-a întâmplat? Raționamentul cotelor ar fi fost, pe de-o parte, să limiteze numărul juniorilor cu naționalitate dublă care ulterior ar fi putut opta pentru selecționata celeilalte țări în afara Franței.

Pe de altă parte, logica lor era strâns legată de stereotipurile rasiale care spun că jucătorii negri sunt mai bine pregătiți fizic, în vreme ce jucătorii albi ar fi mai cerebrali (din punct de vedere științific, acest lucru e pur și simplu un nonsens, nu are absolut nicio justificare genetică sau biologică, cum demonstrează pe larg Adam Rutherford, în cartea sa “Cum să combați un rasist”).

Ce înseamnă să fii francez?

La șapte ani după ce cotele au fost abandonate, iar Franța a ieșit din nou victorioasă, învingând Croația în finala Campionatului Mondial din 2018, două fenomene vechi au ieșit din nou la lumină:

• celebrarea diversității 
• și, în plan secund, o interogare a ce înseamnă, de fapt, să fii francez 

În emisiunea sa de satiră, The Daily Show, comediantul sud-african Trevor Noah a făcut o glumă: “Africa a câștigat Cupa Mondială”. Nu toată lumea a gustat poanta. Majoritatea jucătorilor erau născuți în Franța, doar doi ajunseseră în țară când aveau sub 2 ani. Dar 12 din 23 aveau și origini africane.

În Franța, mulți comentatori au fost indignați de faptul că "Les Bleus" au fost calificați drept "africani". Pe măsură ce dezbaterea a continuat, până și unii dintre jucătorii s-au alăturat. Fundașul Benjamin Mendy a răspuns la un tweet al site-ului Sporf, care indicase de unde este originară familia fiecărui jucător, cu propriul său tweet care conținea numele jucătorilor, cu un steag al Franței lângă fiecare.

Gluma lui Noah nu era una tocmai originală, însă ce-a stârnit dezbaterea a fost reacția la ea: o scrisoare primită chiar de la Gerard Araud, ambasadorul Franței în SUA.

"Spre deosebire de Statele Unite ale Americii, Franța nu se referă la cetățenii săi pe baza rasei, religiei sau originii lor. Pentru noi, nu există identități cu cratimă. Rădăcinile sunt o realitate individuală. Prin faptul că îi numiți echipă africană, le negați identitatea franceză” - a scris diplomatul.

“De ce nu pot fi și francezi, și africani?”

Noah a replicat cu o altă întrebare: de ce nu pot fi și francezi, și africani? Și tocmai aici a atins un punct nevralgic al filosofie asimilaționiste franceze, “integrarea” la care strâmbase din nas Thuram când a fost atât de celebrată cu 20 de ani în urmă, dar ale cărei umbre au devenit brusc vizibile în 2010, când naționala nu a mai performat.

“Cetățenii francezi care nu sunt albi sunt sărbătoriți și acceptați ca francezi pe deplin doar atunci când realizează fapte extraordinare - când câștigă Cupa Mondială sau salvează viața unui copil escaladând cu mâinile goale fațada unei clădiri.

Acest lucru demonstrează fragilitatea identității franceze non-albe: ridicată la ceruri atunci când acționează în mod excepțional și redusă la origini la cea mai mică greșeală”, scria jurnalista Rokhaya Diallo, într-un editorial pentru site-ul Al Jazeera, în 2018.

Așa arată (o parte din) climatul complex în care Marcus Thuram și Kylian Mbappe fac un apel împotriva extremelor. Iar amândoi știu că alegerile parlamentare de la sfârșitul lunii pot complica și mai mult viața pentru francezii non-albi, pentru cei care vin din comunități de imigranți. Pentru puștii de azi sau de ieri din "La Castellane" sau din Bondy.