Cristian Munteanu Mușcăm, dar de dincoace de gard

• Fotbalul nostru e putred și ar trebui tăiați o mulțime de copaci plini de carii pentru ca aceia tineri să poată răzbi.

Să fim sinceri. Jocul slab de aseară, de la Nicosia, nu a început la ora 21.45. Ba, mai mult, dacă ne luăm după primele 20 de minute, eram în grafic. Dar curba e descendentă de foarte mult timp, iar micile tresăriri de orgoliu sunt ca în aplicațiile de trading. Te țin acolo, mai bagi bani, dar tot în pierdere vei ieși.

Fotbalul românesc suferă implozii după implozii, dar suntem deja atât de familiarizați cu ele, încât nici nu mai știm cum ar arăta viața fără ele. Suntem un pechinez care, atunci când urcă, anevoios, două trepte, latră de după gard la dulăii aia fioroși de pe drum. Curaj mare! În grădina noastră mică, rupem toate florile, fâșul, tot. Suntem împărați.

Ca să nu fim condamnați să ne luptăm pentru tot restul acestui sport printre răsaduri de ardei capia, ar trebui să deschidem poarta și să ne aventurăm pe stradă. Dar cine vrea să se lupte cu cei mari, pentru că asta ar însemna și schimbare, când ne e e atât de bine, în serile geroase, pe pătura din cușcă.

Trăim din tuburi de oxigen

Mai ciupim o Europa League, cu chiu, cu vai, se mai baga 20 de milioane în buzunar. Se grohăie satisfăcut, se bate cu palma pe burtă, mai împușcăm un transfer și un titlu și gata. Apoi decretăm, de pe înălțimile Maybach-ului, că lumea e a noastră. Și parafăm, deloc fariseic, cu o cruce largă. În care să intre toate păcatele.

Facem tumbe pe teren, pentru că oamenii au plătit bilet și pentru a vedea o nouă punere în scenă a celebrului „ciudata maimuță, turbată la gratii”. Sau zăbrele.

Fotbalul românesc e putred, bănuiesc că nimeni nu e surprins să citească asta. De la ordinele pe care le dau unii, la lingourile de aur pe care le numără alții. Trăim din tuburi de oxigen aruncate de cei puternici, cei bogați, cei „de-adevăratelea”. Ne luptăm între noi pentru o gură de aer curat, iar apoi ne întoarcem în spatele gardului și reîncepem să lătrăm la dulăi.

Să ne amintim de manevra cu drepturile TV? Suma anunțată de Gino Iorgulescu fix în ședința în care ar fi trebuit să se vorbească despre cazul Malcom Edjouma? Când Dan Șucu îi ceruse demisia. Pe ideea – „aveți grijă, pentru că eu vă dau mai mult”. Coppola textbook.

Musi, după Tavi Popescu

Sau poate doriți să vorbim despre faptul că Musi, celebrul Musi, fantasticul Musi, a aruncat pe jos banderola de căpitan al naționalei de tineret. Antrenorul Curelea își permisese să-l schimbe. Pe el, incredibilul Musi, cu 200 de partide și 100 de goluri în Superliga. După Tavi Popescu, alt exemplu de fotbalist în capul căruia au avut destul loc laudele deșănțate ale unor nepricepuți, acum îl avem pe Musi.

Galerie foto (15 imagini)

+15 Foto

labels.photo-gallery

Folosesc acest exemplu, al jucătorului de la FCSB, doar pentru a ilustra un tip de comportament des întâlnit. De la grupele de copii, părinții, în primul rând, sunt cei care au senzația că odraslele lor sunt „cei mai buni și cei mai frumoși”.

Sigur, să le spui că sunt slabi și că n-or să facă nimic în viața, e extrem de dăunător. Dar un pic de echilibru nu ar strica. Mai ales când ai un om, antrenorul, care, teoretic și practic de cele mai multe ori, se pricepe mai bine decât tine la sportul pe care-l practică fiul sau fiica ta.

Avem și antrenori slabi. Unii își bat elevii. Alții îi înjosesc în alte moduri. Mulți sunt corupți, îi bagă în teren pe cei ai căror părinți „decartează” financiar.

Iar alții, ca Mircea Lucescu, îmbătrânesc. Nicio rușine sau problemă cu asta. Dar își pierd în mobilitatea gândirii, din vivacitate, din capacitatea de a reacționa fulger. Unul dintre primii trei antrenori români ai tuturor timpurilor, Il Luce a demonstrat asta de când a venit la națională.

Unde e unitatea grupului?

Începutul fulminant, cu șase victorii în primele șase partide, pare acum a fi rodul a două lucruri. Primul, unitatea grupului creată de Edi Iordănescu. Al doilea, echipele slabe cu care am jucat în Nations League. Kosovo, Lituania, Cipru.

Un alt aspect îngrijorător legat de Mircea Lucescu e cel al necunoașterii jucătorilor. Selecționerul a făcut două gafe în ultima săptămână. Întrebat de colegul meu, Vlad Nedelea, despre neconvocarea lui Vlad Dragomir, Nea Mircea i-a greșit postul acestuia.

Vlad Dragomir? În momentul de față, în poziția în care joacă el, acolo îi avem pe Răzvan Marin și Șut. Al treilea jucător ar fi fost prea mult. Mai e și Marius Marin Mircea Lucescu, selecționer România

Numai că Vlad Dragomir, cel puțin în ultimii doi ani, nu a jucat niciodată pe postul de închizător la echipa sa de club, Pafos. Care, apropo, cu el în echipă, s-a calificat în Champions League.

Al doilea caz e al lui Sorescu. Trimis pe teren, în meciul cu Cipru, pe postul de extremă dreapta, Deian a fost modest. Chestionat cu privire la schimbări, Nea Mircea ne-a zis că: „Sorescu e jucătorul cel mai ofensiv pe care îl avem noi și care marchează gol meci de meci în campionatul lor (n.r. al Turciei)”. Numai că Sorescu a marcat un singur gol în ultimele nouă luni! Chinurile facerii.

Nu se poate să nu închei acest editorial fără să felicit comentatorii. Sublimi! Nu vorbesc neapărat de necunoașterea jucătorilor, a încurcării Europeanului de baschet cu Mondialul, etc. Se mai întâmplă, mai ales când ești la început de carieră. Dar cu cât patos cârciumăresc au încurajat ei echipa națională. Du-te, fă, drege, lamentări ca în piesele bardului din Stratford-upon-Avon... repet, sublim!

Iar finalul? Apoteotic. „Gică Hagi, te așteptăm!”. A fost ca și când o gospodină care s-a uitat 20 de ani la telenovele ar începe să dea indicații actorilor. Și să facă și câteva modificări regizorale, nu? Dacă tot e în fața televizorului de atât timp, e clar că se pricepe.

Galerie foto (16 imagini)

+16 Foto

labels.photo-gallery