- Helmut Heimann, 68 de ani, fost reporter sportiv, a vorbit cu Nadia Comăneci pe 19 noiembrie 1987 pentru ziarul de limbă germană NBZ, de la Timișoara.
- Ultimul ei interviu apărut în presa română înainte să fugă din țara aflată în ultima perioadă comunistă.
- Aproape patru decenii mai târziu, jurnalistul româno-german care a lucrat 22 de ani pentru cel mai important tabloid european Bild a căutat-o din nou pe marea campioană.
- Azi se împlinesc 50 de ani de la primul 10 din istoria gimnasticii, la Jocurile Olimpice de la Montreal. Nadia are 64 de ani.
O zi imprimată în istoria sportului, 18 iulie 1976. Ziua în care un copil de 14 ani, Nadia Comăneci, lua primul 10 la gimnastică la Jocurile Olimpice.
Atât de neașteptată a fost acea notă, la paralele, încât tabela Omega a arătat inițial 1.00, pentru că nu era proiectată pentru maximum.
A fost prima din cele șapte note de 10 primite de Nadia la Jocurile de la Montreal.
Nadia, în 1987: „Acel 10, cea mai plăcută amintire. Medalia de suflet? Aurul mondial pe echipe”
La 50 de ani de la acea zi, un jurnalist româno-german a căutat-o pe Nadia.
Helmut Heimann, 68 de ani (născut la Iecea Mare, Timiș), 22 în redacția Bild, cel mai important tabloid european (colaborează cu GOLAZO.ro), vorbise cu ea cu mult timp în urmă, înainte de Revoluție, când era reporter sportiv la Neue Banater Zeitung, ziarul de limbă germană de la Timișoara.
Interviul a apărut în NBZ pe 19 noiembrie 1987. Discutaseră la sala Olimpia din Timișoara. Era antrenoare federală, după ce s-a retras în 1984, și venea pentru Campionatul Național de Juniori. Împlinise 26 de ani cu fix o săptămână înainte.
„Misiunea mea cea mai importantă este să descopăr tinere talente pentru sportul de performanță”, i-a spus Nadia.
Întrebată dacă există o medalie de suflet, nu a amintit de Jocurile Olimpice.
Este medalia de aur pe care am câștigat-o la Campionatul Mondial din 1979, la Fort Worth, în America, la competiția pe echipe. A fost primul aur mondial obținut de o selecționată a României Nadia Comăneci, pentru NBZ, în 1987
Următoarea întrebare a dus-o cu gândul la prima ei Olimpiadă.
- Care este performanța carierei de care îți amintești cu cea mai mare plăcere?
- Nota maximă de 10 de la Montreal 1976.
A dat și ea 10, la rândul său? Era arbitru internațional din 1983. „Da, însă foarte, foarte rar, deoarece aplic criterii extrem de stricte în evaluarea exercițiilor”.
Nadia nu se obișnuise cu retragerea: „Încă mă mai mănâncă degetele”
A recunoscut atunci că a suferit departe de lumina reflectoarelor.
„Așa se întâmplă cu orice celebritate sportivă. La început mi-a fost, desigur, foarte greu să mă obișnuiesc.
Nici acum nu m-am deprins pe deplin cu asta. Uneori încă mă mai mănâncă degetele și atunci mai fac exerciții la aparatul meu preferat”, a răspuns ea.
„Aparatul preferat”, nu paralelele primului 10: „A fost, este și va rămâne bârna”.
O încântase performanța României la Mondialele de gimnastică de la Rotterdam, desfășurate în octombrie 1987.
„A fost fabulos. Mă bucur în mod deosebit pentru Aurelia Dobre, care a devenit campioană mondială la individual compus, lucru care mie nu mi-a reușit”.
Gimnastica noastră feminină a atins din nou nivelul de altădată, acum însă printr-o performanță de echipă omogenă, ceea ce nu era cazul în trecut, când exista mereu cineva care se evidenția deasupra celorlalte. Vom rămâne pentru mult timp numărul unu în lume Nadia Comăneci, pentru NBZ, în 1987
România tocmai cucerise aurul pe echipe, la individual compus (Aurelia Dobre), paralele (Daniela Silivaș), bârnă (Aurelia Dobre) și sol (Daniela Silivaș). 10 medalii în total: 5 de aur, una de argint, 4 de bronz.
Nadia, la 26 de ani, discuție neașteptată în comunism: „Mai am timp de căsătorie”
În acel interviu, s-au strecurat și câteva întrebări mai relaxate, de viață, nu atât de naturale la acea vreme, în România comunistă.
La prima, ea a zâmbit. La a doua, a reacționat tăios.
- Nu te-ai gândit încă la căsătorie?
- Momentan, nu. Mai am timp pentru asta, de-abia am împlinit 26 de ani pe 12 noiembrie.
- Dar inima a fost dăruită cuiva?
- Asta nu privește pe nimeni.
Întrebări care au trecut de cenzura comunistă. Primul răspuns avea să devină titlul interviului: „Mai am timp de căsătorie”.
La finalul dialogului, a scris un mesaj apărut lângă interviu:
„Cititorilor ziarului NBZ, cele mai frumoase gânduri. Nadia Comăneci”.
Am și hobbyuri. Din păcate, îmi rămâne foarte puțin timp liber pentru ele. Îmi place foarte mult să citesc, să ascult muzică și să urmăresc filme Nadia Comăneci, pentru NBZ, în 1987
A fost ultimul ei interviu apărut în presa română înaintea evadării.
Doi ani mai târziu, pe 27 noiembrie 1989, Nadia a fugit din țară, trecând granița cu Ungaria în apropiere de Cenad, Timiș.
Nadia i-a vorbit despre viitorul documentar și despre întoacerea la Montreal
După 39 de ani, Helmut Heimann a contactat-o din nou. Nadia încă îi știa numele.
I-a povestit că filmează la documentarul „Nadia”, care va fi lansat anul viitor în cinematografe.
Când a adus în discuție Montreal, i-a spus că se va întoarce în curând în metropola canadiană, care va sărbători 50 de ani de la acele Jocuri Olimpice.
Pe 31 iulie, i se va oferi un titlu de doctor onorific al Universității Montreal. La centrul Claude-Robillard va fi dezvelită o placă aniversară.
Pe 1 august, va fi prezentă la evenimentul principal, organizat în zona stadionului olimpic, și va vizita expoziția „Montreal 1976: An Olympic Feat” („O performanță olimpică”).
Acolo va avea loc și „Adunarea Nadiilor” („The Great Nadia Gathering”): 50 de femei născute între 1976 și 1978 ce poartă numele Nadia au fost invitate să se întâlnească la Montreal cu marea gimnastă.