Radu Naum Totul e greșit

• Nu suntem de acord cu multe, dar există o părere unanimă: nu avem o politică a sportului. Fals. Avem. Politica sportului la noi e cheltuirea în neștire și fără noimă a fondurilor publice. Cu rezultate pe măsură.
• Nu, Jocurile Olimpice nu sunt o reușită a sportului românesc. Reușita e a unor bucăți de sport perfect aparte și a unor familii. Cu șanse mari ca recolta de la Paris să nu se mai repete.

Mai în glumă, mai în serios, dacă David Popovici era un pic mai răcit iar la TAS ieșea pe dos România avea cu o treime mai puține medalii și cobora 6 locuri în clasamentul pe națiuni.

Medaliile românești stau într-un tânăr excepțional, un sport care e stat în stat și în ce-o da Domnul. Înot, canotaj, haltere, gimnastică. Puține și vechi discipline. În vreme ce în deceniile din urmă o mulțime de sporturi au fost cooptate în familia olimpică, România a rămas tot la ceea ce mai știe din ce n-a uitat. Nu inventăm nimic.

Mergem tot pe căile bătute, încremeniți cu privirea către vremurile în care eram între puterile lumii și mulțumeam Tovarășului pentru asta.

În zona ierarhiei finale în care ne aflăm și noi, aceea a țărilor care au 3 sau 4 titluri olimpice și peste 7 podiumuri, se află Suedia (cu 8 sporturi în medalii), Norvegia (6), Brazilia (11), Ucraina (7), Belgia (5), Bulgaria (5).

Nu pun la socoteală Iran, Kenia sau Georgia, ar fi incorect ca o țară europeană, cu atâtea resurse, să se compare cu ele. În această poză vedem că aveam cea mai mică răspândire pe sporturi a marii performanțe, patru, de fapt doar trei în arenă. Asta înseamnă că riscurile ca o zi proastă, un schimb de generații sau renunțări abrupte să riște prăbușirea întregului edificiu.

Ne bazăm pe familia Popovici și pe făbricuța lu’ tanti Lipă. Și în rest?

Am văzut o știre care anunță că, după Ungaria, suntem țara cu cele mai bune rezultate din Estul Europei. Dacă ne mulțumește acest gen de statistici, vă mai dau una: în prima parte a clasamentului olimpic, raportat la Tokio România este țara cu saltul cel mai mare, 23 de locuri, în fața Ucrainei, Irlandei, Uzbekistanului și Spaniei. Bravo!

Dar să privim mai de aproape. Ungaria, Bulgaria, Serbia și Croația și-au îmbogățit toate palmaresul cu medalii la taekwendo. Un sport relativ nou la care bănuiesc că ne uităm cruciș. Cu ce s-o fi mâncând?

În aceeași parte a ierarhiei despre care vorbeam regăsim în zestrea altora medalii la volei pe plajă, mountain bike, yachting, skateboarding, surf, înot în ape libere, pentatlon modern. Noi nici nu ne puteam apropia cu gândul de ele. Noi, o țară de 19 milioane, cu un PIB care sparge norii și o diaspora cât Danemarca ne bazăm pe familia Popovici și pe făbricuța lu’ tanti Lipă. Și în rest?

Despre celelalte sute de milioane de euro vânturate în această activitate dau cuvântul unui ascultător al podcastului Baricade care a avut ca temă „Banii publici în sportul profesionist”. Din Norvegia domnul Marius Țăran a scris următoarele:

• „Statul aici nu finanțează cluburile profesioniste cu absolut niciun leu. Cluburile sportive pentru amatori, unde sunt membri de la 2 la 90 de ani, care au secții cu sporturi de la A la Z primesc o sumă pentru fiecare membru de la loteria națională, dar sumele sunt modeste. Ideea e că Loteria Națională e monopol de stat iar firmele de pariuri sunt interzise. Absolut tot profitul loteriei se distribuie așa cum am scris mai sus.
• Primăriile în schimb se ocupă cu construirea infrastructurii pentru sportul de masă. Locuiesc într-un oraș cu ca. 50.000 locuitori, unde sunt 4 cluburi cu secții atât de băieți cât și de fete pentru fiecare generație de la 6 la 18 ani. Fiecare club are sală cu 1 sau 2 terenuri de antrenament pe care o poate folosi cum dorește. Pe lângă aceste săli, există în plus săli și la școli. Din volumul asta uriaș de copii care fac sport se selectează echipa națională care e în topul mondial de 30 de ani (proaspătă campioană olimpică – n.r.). Probabil că e un model mai bun decât să plătim de la primărie salarii la jucători de import, dacă ne dorim sa avem performanță cândva în viitor.
• Antrenoarea fiicei mele e campioană olimpică și vicecampioana mondială. Nu are absolut nicio pensie specială, femeia a studiat în paralel cu sportul fiind profesoară, așa că dimineață e la job și după-amiază la club. Până când fetele au ajuns la 14 ani a făcut voluntariat. Modelul asta este aplicat de toate cluburile, unde părinții antrenează copiii până ajung la 14-15 ani, apoi sunt preluați de antrenori profesioniști”.

La noi? La noi e fix pe dos

În turneul olimpic de handbal feminin de la Paris zece dintre cele 12 echipe calificate au avut jucătoare care evoluează în Liga Florilor. Doar Ungaria și Coreea de Sud au „scăpat”. Cinci pivoți, 5 extreme dreapta, 4 portari, etc. Din Brazilia până în Angola, din Norvegia până în Franța.

Nu, nu căutați România la Jocuri în acest sport! Și nici în Champions League. Căutați-o doar la bugete și la salarii. Acolo suntem campioni mondiali. România e paradisul handbalului, al baschetului, al fotbalului. Aici ți se pune un salariu în brațe și nu ți se cere mare lucru. În nici un caz mare performanță. Important e că sunt bani gârlă. Unde se duce mare parte a lor ne putem imagina. Nu e greu.

E ca în bancul cu aia de mai multe naționalități închiși într-o cameră cu două bile, să facă ceva cu ele. Când au ajuns la al nostru, bile, ioc. Una s-a stricat și alta s-a pierdut. Sau s-a furat, nu mai știu.

Aparatul sportul românesc e construit, în mare, pentru a se autoproteja și autoperpetua. Ceea ce se reduce la a stagna. Birocrație, lasă că merge și așa, mici aranjamente, viața e frumoasă. Sau măcar nu e prea urâtă. Pontaj. Pensie. Și au revoir!

Dacă vrem să ne legănăm la șansoneta unor Jocuri de mare succes, putem. Putem să sforăim discursuri, să ne mângăiem pe orgolii și pe suflețelul patriotic care a stors o lacrimă la imn. Putem să credem că suntem supersonici. Să spunem că Dumnezeu e cu noi, pogorât sub forma unui judecător iranian și a unui chinez la TAS care au pus-o la colț, ce surpriză!, pe americancă.

Putem chiar să ne supărăm pe Popovici pentru că a spus cam prea apăsat despre tot ce nu se face. Putem să visăm că la Los Angeles vom fi și mai și. Putem toate acestea. Sau putem să încercăm să înțelegem cum se face sportul acolo unde lucrurile sunt așezate corect, cu un popor de amatori pasionați din care ies campionii, nu din câteva insule pe care le aplaudă compatrioții cu cola, bere și floricele din fața televizorului.

Cu bani publici folosiți nu pentru a umple buzunare, ci pentru a pune oameni în mișcare. Știu, nu e simplu. Trebuie distrus un uriaș mușuroi care papă tot și nu lasă în urmă decât lamentări. Va avea cineva curajul ăsta?