- Roberto Baggio are 59 de ani. Marți își lansează cartea biografică: „Lumină în întuneric”.
- Unul dintre marii fotbaliști ai Italiei, un talent uluitor, rămâne însă cu drama carierei: penaltyul ratat în finala Mondialului din 1994. Și cu multe accidentări.
- Budismul l-a ajutat să se redescopere: „M-am confruntat cu multă ostilitate, durere. Dar cred în oameni, în puterea pe care o are fiecare”.
Roberto Baggio a fost unul dintre cei mai mari fotbaliști ai Italiei și fără să cucerească multe trofee.
Un talent imens, de artist, Balon de Aur în 1993, a jucat la forțe de Serie A, Juventus, Milan, Inter, după cinci ani în care lumea l-a descoperit la Fiorentina, dar a câștigat numai patru competiții.
- Trei cu Juventus: eventul Serie A-Cupa Italiei, în 1995, plus Cupa UEFA, în 1993.
- Una cu Milan: Serie A, în 1996.
Dezamăgirea, durerea l-au afectat mult de-a lungul carierei. Mai ales ratarea ultimului penalty în finala CM 1994, care a însemnat înfrângerea squadrei azzurra în fața Braziliei. Cu patru ani înainte, el și albaștrii încheiaseră turneul pe locul 3.
Baggio, despre ratarea penaltyului din finala CM: „Voiam să dispar. O rușine infinită”
A fost atât de aproape de Cupa Mondială. De aceea, drama trăită pe 17 iulie 1994, la Pasadena, l-a făcut să sufere o viață întreagă. Acum, la 59 de ani, încă amintește de ea.
Marți, „Il Divin Codino” își lansează cartea biografică, „Lumină în întuneric”, scrisă cu ajutorul fiicei sale, Valentina, și a jurnalistului Matteo Marani.
Înainte, a oferit un interviu cotidianului Corriere della Sera. Sensibil, emoționant, tulburător, copleșitor. Despre penaltyul din 1994, fotbal, accidentări, divinitate, budism. Viață.
În urmă cu 32 de ani, părăsea „Rose Bowl” cu privirea în pământ, ca și cum ar fi vrut să fie înghițit de pământ.
„Mă simțeam vinovat față de toți italienii. Voiam să dispar. Simțeam o rușine infinită, unul dintre acele lucruri care rămân cu tine chiar dacă trec anii. Cu timpul, înveți să trăiești cu ea, dar este o rană care nu se vindecă niciodată”, spune Baggio pentru Corriere.
Nici măcar astăzi nu mă pot ierta pe deplin. Capul meu plecat a devenit imaginea pe care mulți o asociază cu acea finală de Mondial. Dar pentru mine, nu a fost un gest forțat; a fost pur și simplu ceea ce am simțit. Un mod tăcut, poate inconștient, de a-mi cere scuze Italiei. Roberto Baggio, legendă a fotbalului mondial
Baggio: „Cred în oameni, în puterea pe care fiecare o are, chiar și atunci când nu o vedem”
Reporterul îi amintește ce spuneau brazilienii atunci. Că spiritul lui Ayrton Senna, ridicat la Cer pe 1 mai 1994, ajutase Selecao să câștige bătălia penaltyurilor în finala CM.
„Cu câteva luni mai devreme, Ayrton Senna murise. Știu că brazilienii aveau acea idee, ca și cum ar fi existat un semn, ceva măreț. Spuneau că el a fost cel care a purtat mingea mea peste bara transversală.
Aceste lucruri fac parte din mister, din sensibilitatea fiecărui individ. Pot zice doar că, pentru mine, acea minge rămâne încă suspendată într-un loc greu de exprimat în cuvinte”.
„Crezi în Dumnezeu?”, a fost întrebat Roberto. „Cred în oameni, în puterea pe care fiecare o are, chiar și atunci când nu o vedem, chiar și atunci când credem că nu mai avem nimic”.
Nu mă gândesc atât de mult la un Dumnezeu exterior care ia decizii pentru noi, ci mai degrabă la o putere interioară care trebuie căutată, cultivată, respectată. În fiecare dintre noi se află un potențial enorm: capacitatea de a ne transforma, de a ne ridica din nou, de a atinge obiective care păreau imposibile. Roberto Baggio
„M-am confruntat cu ostilitate, durere. Am simțit că am ajuns aici cu o karmă grea”
Discuția a prins o nuanță mistică. Vorbind despre trecutul dincolo de noi, a afirmat:
„Am simțit întotdeauna în adâncul sufletului că poate, într-o viață anterioară, nu m-am comportat bine. Spun asta foarte simplu, fără a încerca să învăț pe nimeni nimic.
În această viață, a trebuit să mă confrunt cu multă ostilitate, multă durere fizică, multe dificultăți. Uneori, am simțit că am ajuns aici cu o karmă grea, ceva de transformat, de ușurat prin angajament și suferință”.
Poate plătesc pentru ceva, poate învăț ceva. În orice caz, încerc să nu irosesc ceea ce m-a învățat durerea. Dragostea pe care o primesc nu șterge durerea, ci o luminează. Roberto Baggio, pentru Corriere della Sera
„Budismul m-a învățat că transformarea nu este un cuvânt abstract: e un efort zilnic”
Cum simte că va fi viața următoare? „Pregătesc terenul pentru a-mi curăța karma și a intra în viața următoare cu mai mult noroc decât cea pe care o trăiesc astăzi”.
S-a oprit la profunzimea vieții lui: budismul.
„Budismul m-a învățat să devin o persoană mai bună. Nu pot spune cât de bună va fi viața mea următoare, dar cu siguranță am făcut efort pentru a fi mai bine pregătit.
Budismul m-a învățat că transformarea nu este un cuvânt abstract: e un efort zilnic. Nu știu cât de mult m-am îmbunătățit, dar știu că am depus eforturi”.
Ceea ce rămâne din noi este ceea ce am construit în interior. Inima noastră, sufletul nostru, intențiile noastre, acțiunile noastre. Budismul numește asta karma. Este ceva care ne însoțește, care determină cine suntem și poate chiar cine vom fi, unde vom merge, cum ne vom continua călătoria. Nu-mi imaginez viața de apoi ca pe un loc anume, dar simt că nimic din ceea ce facem nu se pierde. Fiecare gest lasă o urmă. Roberto Baggio
Baggio: „Budismul a fost refugiul meu. Mi-a dat putere, curaj”
A descoperit budismul spre sfârșitul anilor ‘80. Un prieten l-a ajutat să creeze o conexiune pe viață.
„Maurizio Boldrini, care avea un magazin de discuri unde mă opream după antrenament, mi-a explicat că mă poate ajuta să mă simt mai bine într-unul dintre cele mai întunecate momente ale vieții mele.
Din acel moment, mi-am asumat un angajament constant de a lucra cu mine însumi, care continuă și astăzi. Nu am lipsit niciodată de la o zi de rugăciune, în fiecare dimineață, în fiecare seară”.
Nu ascunde că „inițial, mi-a fost teamă să le spun părinților mei. În Veneto, la acea vreme, toată lumea era catolică”.
Budismul a fost cu siguranță refugiul meu. M-a format ca persoană, determinându-mă să lucrez la aspecte ale caracterului meu pe care nu le observasem anterior. Mi-a dat putere atunci când aveam cea mai mare nevoie și curajul de a nu renunța niciodată. Roberto Baggio, pentru Corriere della Sera
Suferința accidentărilor grave la 18-20 de ani: „Piciorul a trebuit deschis ca o carte”
Corriere a punctat o perioadă complicată: în primii doi ani la Fiorentina, 1985-1987, când avea 18-20 de ani, Roberto a suferit două accidentări grave la ligamentele încrucișate ale genunchiului.
„Prima dată când mi-am rupt genunchiul eram doar un copil și nu existau tehnicile chirurgicale pe care le avem astăzi”, povestește Baggio.
A dat timpul înapoi, la intervenția chirurgicală de la St. Etienne, realizată de faimosul ortoped francez Gilles Bousquet.
„Primul din Europa care a operat cu materiale organice. Mi-a prelevat țesut din mușchi pentru a reconstrui ligamentul încrucișat, care nu mai exista. Piciorul a trebuit deschis ca o carte.
Am mers la Saint-Étienne cu vechiul Ford al familiei. Douăsprezece ore de condus în tăcere. Eram îngrozit că nu voi mai juca niciodată”.
Când m-am trezit din anestezie, după operație, am țipat de durere. Nu puteam lua analgezice. Am fost mereu alergic. I-am zis mamei mele: «Dacă mă iubești, omoară-mă!». Roberto Baggio
Baggio: „Nu mi-am încasat cecurile de la Fiorentina. Mi-era rușine”
A făcut o dezvăluire: în acea perioadă, nu a vrut să audă de salariu, de bani.
„Luni de zile nu mi-am încasat cecurile de la Fiorentina. Mi-era rușine. Nu puteam accepta ideea de a câștiga fără să pot munci, fără să pot oferi ceva în schimb. Așa că am pus cecurile în sertar.
Mi-am amintit de tatăl meu, de fața lui, de vocea lui când spunea că banii nemunciți aduc ghinion. Pentru mine, munca a fost întotdeauna legată de demnitate”.
Chiar dacă eram rănit, chiar dacă nu era vina mea, tot simțeam acea povară. Roberto Baggio, pentru Corriere della Sera